„Perfect”


Copilul perfect. Multi părinți au copii perfecți. Copiii lor sunt cei mai buni, cei mai pricepuți.  Suntem inca o țară plină de prejudecăți . Am fost învățați să demonstrăm mereu ca suntem cei mai buni , ca tot ceea ce facem noi este bun.

Trebuie să fim perfecți in fata celorlalți, sa fim cei mai buni ! Puii noștri trebuie si ei sa fie perfecti, sa fie cei mai buni.

Astfel, le transmitem ca nu se poate altfel. Încă ne lipsește capacitatea de a privi obiectiv . Ii ridicam acolo sus..cât mai sus..si ii invatam ca doar acolo le este locul. Ca sunt perfecti. In caz contrar, ii punem la pământ și ii invatam contrariul. Ca sunt imperfecti, ca asa vor fi mereu. Suntem extremiști..  Si le tăiem aripile atât de timpuriu.

Le distrugem acea inocenta pe care o au , de a se accepta asa cum sunt…diferiti..

 

Adevarul este ca noi, adulții , nu suntem perfecți. Sunt convinsă ( sau sper) ca nu exista o persoană care se consideră astfel..Avem cu totii un mare dar de care uitam sa ne folosim. Unicitatea.  Suntem diferiti. Avem aptitudini diferite, meserii diferite, trasaturi si trairi diferite. Cu totii greșim din cand in cand si la fel fac si puii nostri.

Ei sunt mici omuleți in formare. Formare la care contribuie enorm exemplul pe care noi il transmitem zi de zi …Ar trebui sa le transmitem ca pot sa faca tot ce isi doresc in aceasta viata atata timp cat nu afecteaza( intr-un mod negativ )decizia lor alte vieti sau lucruri.  Desigur, scopul este acela de a fi mai bun maine decat astazi, insa precum Sisif nu vom ajunge niciodata sa fim cei mai buni si nici cei mai rai..Undeva in lumea aceasta, se poate mai bine sau mai rau..

Efectul acesta de turma nu face nimic altceva decât să ne ingradeasca perspectiva de a gândi , sa ne dorim mereu sa demonstrăm ceva celorlati.  Suntem unici, imperfecti si avem capacitatea sa luam decizii altfel in conformitate cu nevoile noastre . Ar trebui sa ne acceptăm aceste diferente si sa ne iubim tocmai pentru ca nu suntem la fel si pentru ca nu acționăm asemănător.

Este perfect daca nu suntem perfecți…

Si da, toti copiii sunt perfecti chiar daca nu sunt perfecți!

 

Reclame

Primul an în colectivitate


După cum povesteam , l-am retras pe David de la cresa. După aproximativ o lună am ales o cresa/grădinita privată. De fapt, un loc cu program educațional. Un loc în care primează adaptarea treptată, fireasca. In primele zile am stat cu el acolo , însă fiind speriat datorită experienței anterioare nu a funcționat aceasta tactica. L-am lasat ulterior cate 2 ore si a fost mult mai bine fara mine. Au urmat apoi 2 luni de program scurt si cand am considerat ca este pregătit l-am lăsat 8 ore pe zi. Nu a fost usor nici pentru el si nici pentru educatoare. Cerea mereu atentie, nu a vrut mult timp sa ia parte la activitati, însă treptat copilul meu s-a schimbat. Nu a fost niciodată forțat nici sa participe la activități si nici sa mănânce. In putin timp acest loc s-a transformat intr-o a doua casa pentru el. In fiecare zi , indiferent de vreme copiii erau scoși afara ceea ce pentru mine ca părinte conta mult. Cu mâncarea am intampinat dificultăți si inca intampinam, dar am invatat ca timpul ne este prieten si toate la un moment dat se așează asa cum trebuie. David a avut șansa să aibă o educatoare perfecta, asa cum nu cred ca voi mai intalni vreodata. Un om cald , cu suflet mare. Si a contat enorm ! De multe ori cand ma duc sa il iau , nu vrea sa vina acasa.. ar mai sta putin..si cred ca asta spune tot. Am nimerit în locul potrivit pentru el..

Daca căutați un loc perfect in care sa va lăsați copiii, nu cred ca il veti gasi. Nici chiar acasa nu cred eu ca este mereu totul perfect. Nu exista cresa sau grădinita perfecta. Trebuie doar sa va cunoașteți copilul, sa stiti ce este potrivit pentru el..

Între timp , educatoarea noastra minunata a plecat.

Am ales sa il duc in continuare pe timpul verii si nu imi pare rau de alegerea făcută. Sunt mai multi copii acum, ne este dor de omul care ne intampina cand mergeam sa il luam, de acel om care-si făcea timp sa ne povestească tuturor ce au facut copiii in timpul zilei ( chiar daca existau si camere video). Tot acel om ne trimitea mereu poze cu zâmbete de pitici.

Totusi, David era obișnuit cu colectivul; cu locul si a făcut fata cu bine acestei schimbări. Timpul trece însă, vara se duce si ea si urmeaza sa trecem la o nouă etapă. Va trebui să schimbăm grădinita, căci aici programul este dedicat copiilor până la 4 ani. David are 3 ani si 6 luni si ar fi prea mare pentru a mai merge încă un an. Am emotii pentru acesta schimbare ce va avea loc. Sunt conștientă că o vom lua de la capat cu acomodarea si nu prea imi surade ideea, însă este un pas pe care nu am cum sa il sar. Acesta este cursul firesc al lucrurilor.

Ne va lipsi cu siguranță acest loc.

Vom ramane cu amintiri frumoase , cu multe poze vesele si ma bucur mult de tot ca am putut să îi ofer copilului șansa la o adaptare firească.

Cresa ( adaptare sau resemnare?)


Postul acesta deși va apărea în ordinea cronologică a evenimentelor il scriu tarziu. Suntem in mai 2018. Ma organizez greu cu timpul. Incerc sa ma împac mereu cu el , sa devenim prieteni , însă de multe ori am impresia ca ma fură, ca la finalul zilei nu reusesc sa fac aproape niciodată tot ce mi-am propus. Tot timpul este cel ce ne grăbește să ne ducem copiii in colectivitate. Unele mame incep serviciul mai repede, altele preferă să își obișnuiască copiii in colectivitate din timp , altele se simt la capătul puterilor și au nevoie de ajutor ,  de putin timp si pentru ele.

Indiferent de motiv , părinții sunt puși în ipostaza de a alege o cresa de stat sau o gradinita/ cresa privată. De ce? Pentru ca exista 2-3 dezavantaje majore la cresa de stat si la cea privată există 2-3 avantaje care in mod normal ar trebui sa existe in orice sistem. Însă noi suntem încă in urma, din pacate..Noi trebuie de multe ori sa platim pentru ceea ce in alta tara civilizată pare a fi o normalitate.

Pe David am vrut sa il dau la cresa de stat la 1 an si 6 luni, convinsă de reușită adaptării copiilor prietenilor. Un copil vesel si fericit in preajma altor copii, lipicios cu adulții nu are cum sa nu se adapteze. Sigur va fura inima tuturor ingrijitoarelor. Asa gândeam eu pe atunci…

Am renuntat la ideea de a-l duce la cresa pentru ca am ramas însărcinată si timpul imi permitea să mai stau cu el acasa, ma temeam de anumite boli ale copilariei care puteau sa ajunga la mine in primul trimestru de sarcina, m-am gândit că este un prilej bun ca sa il pregătesc pentru venirea unui nou membru in familie, etc. Probabil s-ar fi adaptat mult mai usor la vârsta aceea..

A urmat o perioadă destul de grea in conditiile in care eram mereu acasa cu el. La un moment dat , mi-am propus sa nu mai preiau comenzi , dar nu am reusit sa renunț la ceva ce imi plăcea să fac si asa am dus comenzi până în luna a noua de sarcina.

Apoi a venit pe lume Iris. Ma gândeam sa il dau la o cresa / grădinita particulară pe David pe perioada verii pentru a-i face o trecere mai usoara spre adaptarea la cresa.  Am renuntat si la aceasta idee considerand ca nu este un moment propice. Nu am vrut ca venirea pe lume a bebelusului sa coincidă cu o altă schimbare majoră pentru el.  Poate ca ar fi fost mult mai usor pentru el daca as fi ales sa il duc mai repede. Nu voi afla niciodata…

Cert este că am depus eforturi uriașe ca sa reusim sa il ducem la cresa de stat în octombrie. El era înscris din februarie si tot nu erau locuri . După insistențe si bineinteles, mici atenții oferite de soțul meu ( nu incurajez aceasta practica, dar se pare ca sunt situatii cand in aceasta tara nu se poate altfel) , David a prins un loc la 2 ani si sase luni.

Cum a fost adaptarea lui? Nu a existat.

La cresa nu te lasa sa ii explici nimic copilului, nici sa stai putin cu el. Nu exista nici camere video ca sa vezi ce se intampla cu al tau copil. Veti spune ca cer prea mult. Ca poate sunt fite, însă din punctul meu de vedere este important sa iti lasi copilul cu incredere, sa stii ca este bine si ca primeste atenția necesară oricărui copil. La o varsta destul de mare, el era conștient de tot ce se intampla si il luam de acolo efectiv răvășit. Acasa se comporta îngrozitor. Cred ca asta este primul semn. Modul în care un copil se comporta acasa..Nu mai stătea cu nimeni. Era lipit de mine non stop. Nu puteam sa o tin sau sa o alaptez pe Iris. Afara doar cu mine dorea să iasă. A fost o saptamana de coșmar pentru noi toti. Il  chinuiam si ne chinuiam si noi. După 4 zile de cresa am renuntat. Au urmat 2 saptamani de răceală, febra..

Nu contest ca exista copii care se acomodează usor intr-un astfel de sistem. Poate si varsta la care se începe un astfel de proces este importanta. Unele persoane ne-au sfătuit să continuăm 2 saptamani, ca se va acomoda.

S-ar fi acomodat? Poate…

S-ar fi resemnat? Poate…

Ne-am bazat pe instinct si am renuntat…

 

Alaptare…bebe 2 ( Iris)


Cred ca am mai spus cat de micuta era Iris cand s-a nascut, nu? Era atat de mica si de nestiutoare incat nu mi-au adus-o sa o vad dupa ce am nascut..Se spune ca apropierea aceasta intre mama si copil este magica, importanta si utila atat in recuperarea mamei cat si in adaptarea copilului.

Iris a avut probleme respiratorii, a stat in incubator pana a doua zi. Era atat de fragila incat am refuzat sa stea cu mine in salon noaptea de teama sa nu pateasca ceva, iar eu ( cu dureri groaznice) sa nu pot sa ajung la timp la ea…Recuperarea dupa a doua cezariana a fost una grea si dureroasa.

Cu toate acestea, micuta a stiut mereu ce are de facut. Sanii erau formati ( ii formase David inainte) si eu eram inarmata cu rabdare, informata si dornica sa imi alaptez si cel de-al doilea copil. Totul a decurs de la sine, fara dificultati. N-am avut niciodata exces de lapte, motiv pentru care nici probleme majore nu au existat. Primele pusee de crestere le-am resimtit din plin. Dorea sa fie alaptata din zece in zece minute. Eu trebuia sa trec testul suprem. Acela de a alapta un pui de om langa un pui ceva mai mare( tot de om:)). Cumplit! Durerea celui mare ma rascolea. Ma privea cum o alaptez si efectiv i se citea nefericirea pe chip. Ma lua de mana sa ii dau diverse, dorea sa manance, sa se joace cu mine, orice…Orice doar sa nu o mai alaptez..

Cu rabdare, David a depasit si aceasta etapa..Am depasit-o impreuna, cu totii.

Concediul la mare a fost unul de bun augur. Am dormit toti patru in acelasi pat. Acasa eu dormeam cu Iris in prima parte a noptii. Apoi faceam ture de la unul la celalalt. Asa mi-am dat seama ca oricat de mica ar fi Iris trebuie sa o includ cat mai mult in activitatile lui David. Ca trebuie sa fim uniti cu totii.

Oricum, copiii se obisnuiesc repede cu schimbarile. In cele din urma a inteles ca Iris face parte din familie, ca este a noastra si ca mami trebuie sa aiba grija si de ea.

Pana la 6 luni am alaptat mult de tot. Am crezut ca fac gauri in canapea. :). Spre deosrbire de David care si-a format un oarecare program de somn si de mancare, Iris dormea si manca destul de haotic. Poate si pentru ca trebuie sa ne adaptam si in functie de programul lui David. Dupa sase luni a devenit totul mult mai usor. Iris mananca foarte bine. Nu am mai tinut cont de toate regulile si i-am dat cate putin din fiecare. Cu exceptia anumitor alimente, desigur. Fara sare si zahar.

O data cu diversificarea si plecarea lui David in colectivitate ( o sa revin aici)  a reusit ( am reusit) sa isi faca si ea un oarecare program, ceea ce ma ajuta si pe mine sa lucrez la proiectul meu si sa onorez comenzile in timp util.

Iris este dulce, simpatica. Mi-e drag tare de ea cand o vad la sanul meu. E tare finuta, desi este durdulie.

Asadar, alaptez cu drag de 3 ani. Nu ma solicita mult ziua Iris. Este bine. Cu noptile pierdute sunt obisnuita. Si acum stiu…timpul trece atat de repede…

 

2018


Este acea zi din an in care facem retrospectiva anului precedent si ne dorim de fiecare data un inceput mai bun, mai prosper in care dorintele noastre sa devina realitate.

Multi ani la rand singura mea dorinta la final de an era aceeasi…pana intr-o zi cand aceasta a devenit o frumoasa realitate. Aceasta realitate poarta numele copilului meu, David.

Si pentru ca Dumnezeu a fost bun cu mine mi-a oferit sansa de a fi parinte pentru a doua oara. Astfel , anul 2017 ne-a daruit-o pe Iris. Un al doilea vis devenit realitate.

Ce a insemnat 2017 pentru mine? A fost anul care mi-a adus implinire totala. Nu stiu daca merit sau nu tot ceea ce mi se intampla, stiu insa cu siguranta ca am tot ceea ce imi doresc.

Imi propun in fiecare an sa realizez cate ceva si de cativa ani chiar reusesc acest lucru. Sunt dorinte firesti, realizabile si mi-am dat seama ca atata timp cat ma axez pe ceea ce imi doresc rezultatul nu poate fi decat unul favorabil.

Pentru 2018 am multe planuri , aspiratii si dorinte, dar cel mai mult imi doresc sanatate si multa rabdare pentru a-mi creste copiii in armonie.

Sunt convinsa ca toate celelalte vor veni de la sine atata timp cat pasiunea, perseverenta si credinta stau la baza implinirii dorintelor noastre.

Imi iau ramas bun de la un an minunat cu speranta ca va urma unul la fel de bun!

Promit ca anul ce vine sa ma prinda mai des pe aici, sa pot sa ajung la zi cu postarile..am atat de multe de povestit si de impartasit…

La multi ani, cu sanatate!

 

 

 

 

 

 

 

Despre alaptare Autointarcarea lui David si alaptarea cu Iris


 

A trecut ceva timp de cand nu am mai intrat pe aici…Timpul meu liber a fost limitat si am atat de multe de povestit. Voi reveni asupra primelor luni cu bebe , insa acum as vrea sa vorbesc despre alaptare.

Este saptamana internationala a alaptarii.

Am tot omis sa scriu despre intarcarea lui David. Este un subiect sensibil pentru mine si niciodata nu-mi gasesc cuvintele…Ne leaga atat de multe amintiri frumoase petrecute la san.

Primele zile, primele luni… disperarea mea si dorinta enorma de a alapta. Am plans mult pentru ca nu reuseam sa il alaptez exclusiv de la san, desi faceam toate eforturile necesare in acest sens. Lactatia s-a instalat tarziu, pe la 2 luni si ma bucur ca am insistat sa ne petrecem cat mai mult timp impreuna incercand sa stimulam lactatia. Cand imi pierdusem orice speranta bebe a inceput sa fie multumim de ceea ce primeste si din acel moment totul a venit de la sine.

Mai presus de hrana, David s-a bucurat de toata afectiunea si caldura clipelor petrecute la san. Ca toate mamicile, am primit si eu multe sfaturi neavizate, precum sa ii ofer bebelusului apa in primele sase luni, sa il alaptez cu pragram si sa il intarc la un an, etc

Pe la un an si jumatate a inceput o noua aventura in procesul nostru de alaptare.

Ramasesem insarcinata si David a fost primul care a simtit schimbarile care se produc in corpul meu. Eram la mare si el era atat de agitat…Petrecea mult timp la san si cu toate acestea ceva il nemultumea. Am pus toate acestea pe seama unui puseu de crestere. Ulterior, am aflat fericita si motivul pentru care se comporta astfel.

Alaptarea pe perioada sarcinii nu este tocmai usoara si m-am confruntat din nou cu tot felul de sfaturi precum ca nu ar fi bine sa mai alaptez daca sunt insarcinata. Durerile din al doilea trimestru in timp ce alaptam erau aproape insuportabile.Nu mai era o placere pentru mine sa alaptez si intr-un fel i-am transmis aceasta stare a mea si copilului care parca ma solicitata intentionat si mai mult si mai des.

Ma gandeam la intarcare si cu groaza la faptul ca va trebui sa plec cateva zile de acasa. Nu asta imi doream.Nu doream ca finalul povestii noastre de alaptare sa fie acesta. Nu reuseam insa sa gasesc o alta solutie. Ajunsesem in stadiul in care era o povara pentru mine toata treaba asta cu alaptarea. Copilul vroia des si ma solicita mult. De cele mai multe ori ma folosea doar pe post de suzeta si asta ma enerva si mai tare.

Nu reuseam sa fac mai nimic altceva,  desi el nu mai era de mult un bebelus. In acelasi timp ma simteam vinovata pentru repulsia pe care o aveam. Vinovata fata de el, care nu isi dorea decat sa isi petreaca cat mai mult timp la san, cu mine. Intre timp , am inteles ca nu sunt singura care are astfel de reactii si sentimente si ca acestea ar fi putut sa fie prezente si daca nu as fi fost insarcinata.

Durerile au persistat si in al treilea trimesteru de sarcina si eu oscilam intre intarcare si alaptare in tandem. Doream sa inchid acest capitol , dar nu imi doream sa se intample totul brusc.Ar fi fost o schimbare radicala atat pentru David cat si pentru mine si al meu organism.

Nu prea stiam nici eu exact ce vreau si nici cum ar fi mai bine sa procedez… .

Inca o data am inteles ca de cele mai multe ori , copiii stiu mai bine decat noi cand si cum trebuie sa faca anumite lucruri .Am lasat totul la voia intamplarii si el , copil destept,  a stiut in cele din urma, sa serveasca din ce in ce mai rar. O saptamana a dorit titi doar seara si noaptea. Pentru ca am simtit si am vazut ca este pregatit sa renunte am incercat sa nu stau prea mult pe langa el seara si in cele din urma am reusit sa il alaptez o data la doua zile…si noaptea de cate ori dorea el. In scurt timp,  copilul nu a mai vrut sa fie alaptat decat noaptea si usor , usor  a renuntat si la acest obicei. Din cand in cand imi cerea titi , dar nu mai tragea de hainele mele ca sa ii ofer si nu am insistat. Pentru ca acest proces s-a petrecut cu putin timp inainte sa nasc al doilea copil, mi-a fost foarte usor sa o iau de la capat si lactatia s-a instalat foarte repede chiar daca am nascut prin cezariana.

Nu as fi crezut ca un copil atat de atasat de san ar fi putut sa renunte atat de usor.

A fost intarcare sau autointarcare? Nu stiu nici eu, caci in mare parte dorinta de a nu mai alapta a fost a mea. Eu spun mereu ca a fost o „semiautointarcare ” .

Regrete?

Asa cum spune si cantecul….am cateva..

Mi-e dor sa-l stiu la pieptul meu,desi am un alt ghemotoc acum, alaturi de care ma bucur de aceste minunate clipe.

Imi pare rau ca nu am experimentat alaptarea in tandem , poate David nu ar mai fi fost atat de gelos pe noul membru al familiei. Am incercat la un moment dat , insa nu mai stie sa suga.

Imi pare rau pentru toate starile mele proaste pe care i le-am transmis, pentru faptul ca uneori nu am alaptat cu mare drag si pentru ca nu i-am explicat prea multe…poate ca ar fi inteles…

Si regret ca nu am nici o poza insarcinata cu el la sanul meu..

Si…mi-e dor, chiar daca tot langa mine adoarme  si in loc de san a gasit drept alinare parul meu pe care il mangaie pana adoarme.

Oricat de greu ar fi uneori sa alaptezi, in cele din urma, cand privesti in trecut nu poti decat sa realizezi ca este minunat!

Este un sentiment atat de profund incat nu poate fi exprimat in cuvinte. Mai presus de hrana sanatoasa, oferi din tine apropiere, caldura si afectiune infinita si toate acestea ti se intorc inzecit.

Si pentru ca este saptamana internationala a alaptarii voi distribui acesta postare, desi nu fac acest lucru de obicei 😊