Primele 3 luni


Primele trei luni cu bebe acasă au fost cu adevărat o provocare. Simțeam ca ceva nu fac bine, ca intuiția mea de mama este net inferioara nevoilor copilului. Abia așteptam să treaca primele luni,sa fie puțin mai mare, sa împlinească măcar șase luni. Acum la aproape șase luni mă simt cam vinovata de gândurile mele de atunci. Îmi dau seama ca fiecare zi cu bebe este unica, ca fiecare etapa trebuie luată ca atare. O zi în care piticul meu nu zâmbește sau nu rade este o zi pierduta…și în ultimul timp în fiecare zi zâmbește și rade…am un copil vesel și fericit și asta mă face sa mă simt cu adevărat împlinită.

Ei bine, în primele trei luni bebelusul meu (ca și alți bebelusi, de altfel) nu prea zâmbea și nu râdea. Pentru ca nu știa sa facă acest lucru.Acum înțeleg mai bine ca  primele trei luni sunt de acomodare ( atat pentru bebelus cat si pentru parinti).Bebelusul este obișnuit noua luni cât se afla în mediul intrauterin, sa primească întotdeauna la timp tot ce este necesar pentru a supraviețui.  Acolo el se simte protejat și ocrotit. Este zona lui de confort cu care este obișnuit de când era doar un mic punct de celule. Acolo este cald și bine.  Dintr-o data ( mai ales dacă este născut prin cezariana) el se trezește intr-un mediu total diferit pe care îl percepe ostil și rece. Trebuie sa depună eforturi considerabile pentru a supraviețui.  Trebuie sa învețe sa se hrănească ( desi ei se nasc cu instinctul de a suge) și sa se adapteze. Singura persoana pe care o cunosc încă dinainte de a ajunge pe aceasta lume este mama căreia îi revine un rol important…acela de a-și ajuta puiul sa se adapteze treptat la tot ceea ce înseamnă viața. Din cauza aceasta primele trei luni sunt atât de dificile. Binenteles ca exista tot felul de recomandări și de artificii care ne ajuta sa reproducem intr-o oarecare măsură mediul intrauterin, dar de cele mai multe ori practica este mai dificila decât teoria.

Am avut și eu momentele mele de panica și sentimente de neputință…Acum, privind în urma realizez ca ar fi fost totul mult mai ușor dacă as fi avut capacitatea de a mă relaxa, de a fi mai degajata. Dacă as da timpul înapoi as putea sa-mi înțeleg copilul altfel. Mi-as acorda timp atat mie cat si lui. Timp ca sa ne cunoastem. Timp ca sa inteleg cu adevarat nevoile lui. As fi mai intelegatoare cu mine insumi si nu as mai face o tragedie pentru ca bebelușul meu plânge.  Bebelușii plâng și este normal sa facă acest lucru. Este singurul lor modul de a comunica. Acum îl cunosc cu adevărat.  Știu când îi este foame,  când este obosit,  plictisit sau bolnav. Când și cum am dobândit aceasta intuiție nu știu.  Știu doar ca timpul zboară când ai un copil. Ca ai un ghemotoc în brațe și în scurt timp i se dubleaza greutate și te trezești cu un bebelus în toată regula. Cu un mic omuleț. Și atunci realizezi cat de repede creste și Îți propui sa apreciezi fiecare moment. Când era așa de mic mereu spuneam ca aștept cu nerăbdare sa împlinească 6 luni. Acum nu mai aștept sa treacă timp. El oricum trece, inevitabil. Aștept fiecare dimineață în care piticul meu este bine dispus și mă trage de tricou, îmi zâmbește strengareste și se cuibărește la sânul meu. Și fiecare zâmbet, fiecare cuvânt neînțeles.  Uneori este greu, dar este minunat. Și acum sunt conștientă ca îmi va fi dor de toate aceste momente. Va veni o vreme când nu o sa mai vrea în brate, când se va descurca și fără mine. Atunci va fi cu adevărat greu☺. Atunci voi avea timp sa dorm mai mult, sa fac anumite lucruri….dar atunci voi realiza cu adevărat trecerea timpului…și oricât de împlinită m-as simți pentru ca voi avea un copil independent, capabil sa se descurce singur …pe atât de greu îmi va fi..Pentru ca îmi va fi dor! Dor de un ghemotoc mic care vrea toată ziua în brațe!

Reclame