Pandemie de vara..


Inca traim vremuri ciudate. Partea buna este ca cei mici nu prea le resimt. S-a redeschis spatiul educational si isi vad in continuare de copilarie. Putin altfel decat inainte, dar cu zambete si veselie. Colac peste pupaza s-a aprobat si legea conform careia grupa mare este obligatorie. Aceasta  vizeaza in special copiii care nu merg in colectivitate  inainte de a merge la scoala . Cu toate acestea, nu sunt aprobate spatiile educationale neacreditate sau incadrate  altfel.  Ai mei merg in colectivitate de la 1 , respectiv 2 ani si cu toate acestea sunt constransa sa il mut pe cel mare la stat, in plina pandemie . A nu se intelege gresit. Am lucrat la stat, chiar in invatamant si stiu ca omul sfinteste locul. Poate ca in conditii normale as fi vazut acest lucru ca o experienta utila pentru David, dar in vremuri grele, incerte din punct de vedere emotional si mai ales din punct de vedere al sanatatii nu vad utila o astfel de lege. Mai mult, sunt parinti care refuza sa isi duca copiii la gradinita sau la scoala din toamna. Este un an in care ar trebui sa fie prioritar numarul redus de copii , sa existe o buna colaborare intre stat, privat si alte centre educationale astfel incat sa evitam aglomerarea institutiilor.  De fapt, un numar redus ar fi trebuit sa fie de mult o prioritate.  Astfel, ar fi fost cu siguranta posibile si cat mai multe activitati in aer liber pentru toti copiii. Poate ca era nevoie de o astfel de pandemie ca sa ne trezim la realitate, sa intelegem ca locul copiilor este intr-un mediu mai restrans si mai aproape de natura.  Prea multe interese, prea multe hartii, prea multe cuvinte…Mult prea putine fapte concrete.. Incertitudine…

L-am inscris la grupa mare, dar sunt neincrezatoare in tot ceea ce urmeaza, motiv pentru care mi-as dori sa continue aici unde ii este frumos si bine.

Suntem in ultima luna de vara. O vara care parca a trecut atat de repede..

In care ne-am bucurat aparent de libertate, dar in care am uitat  incet, incet de ceea ce ne propusesem sau de ceea ce militam in izolare- empatie, intelegere, iubire, iertare.

Intr-un fel sau altul lumea s-a schimbat . Candva lumea va reveni la normal, oamenii nu..

Sunt experiente care ne schimba si nu mai putem nicicand redeveni cei de ieri. Fiecare zi este o noua experienta si contribuie intr-un anumit fel catre o mica schimbare in noi ..Experientele exceptionale aduc cu ele schimbari majore , dar cum totul se petrece lent si treptat nici macar nu ne dam seama de acest lucru.

Si cum nimic nu este intamplator ( 🙃)  , inseamna ca noi, oamenii , aveam nevoie de o astfel de schimbare. Important este ce alegem noi sa facem cu aceasta schimbare ….si in fiecare din noi se afla un raspuns si un drum de ales..

Tu ce alegi azi? Sa fie cu iubire !

 

 

Pandemie …


Am început anul cu bine si in forta pe toate planurile. Spuneam eu ca nu imi voi mai face multe planuri, doar câteva si bine punctate…uite ca viata imi ofera certitudinea că nici cele bine punctate nu mai contează in anumite situatii.

Este plin de informații despre Coronavirus , motiv pentru care nu voi intra in multe detalii..

Astăzi Planeta sta mai mult ca oricand. Oamenii sunt împreună,  cat mai puțini, dar cat mai uniți…conștienți că suntem triști fără socializare reală, fără îmbrățișari si fara zâmbete. Si totusi găsim în noi resursele necesare pentru a spera la vremuri mai bune , mai normale …

Găsim in noi suficientă iubire pentru a ii ajuta si pe ceilalți. Oamenii sunt minunați ! Se regăsește totusi in noi si instinctul de conservare. Multi oameni speriați si-au facut provizii multe, rămânând altii fără. Magazinele au profitat si ele si au mărit preturile .

Instituțiile se închid si in curând vor ramana doar cele medicale si magazinele alimentare.

Majoritatea antreprenorilor sunt afectați sever, angajații sunt platiti mai putin ..

Părinții stau acasa cu copiii. Bunicii , stabunicii stau singuri in casele lor încurajați să nu se deplaseze ..

Unii oameni sunt foarte afectați din punct de vedere emotional si nu mai vad luminita de la capătul tunelului…

O lumină la care unii speră…Adevarul este ca viitorul pare incert ..

Ne ferim unii de alții și incercam sa ne evităm cat putem de mult..Acesta este tristul adevar.

Tehnologia a rămas singură noastra sursa de comunicare.

O comunicare rece, dar esențială pentru a ne putea numi in continuare familie, comunitate..

De unde a apărut toată această nebunie ? De ce? Când? Cum?

Unii spun că este un virus creat care a scăpat de sub control , alții spun că a fost transmis de la rozatoare.  Mințile mai suspicioase consideră că este intenționat creat pentru a se realiza o selecție naturală, fiind greu de inteles de ce copiii sunt cel mai puțin afectați.

O altă categorie de oameni consideră că sunt mari interese economice și politice si ca acest virus de fapt si de drept nu exista.

Totusi mor oameni…si mor multi…in toata lumea.

Acesta este singurul adevar cert.

Revenind la normalitate….suntem forțați să ne reinventam, sa acceptăm că normalitatea este relativa,  ca a venit timpul sa găsim in noi sau sa aducem la suprafață o altă normalitate . Cel puțin temporar.

A trecut o saptamana de cand stam acasa.  Am avut parte de vreme frumoasa si ne-am petrecut o buna parte din timp in curte. Am incercat sa mențin cat pot un program apropiat celui de la grădiniță și am făcut dimineata diverse activități. Dormim la prânz si spre seara incercam cat putem de mult sa înlocuim tehnologia si sa o folosim într-un mod util. Astfel am vizitat Gradina Zoologică de la Brașov si pe cea de la Sibiu . Am ajuns si in cea mai mare Grădină Zoologică din Ungaria. De asemenea , am calatorit cu 5 avioane.  Cele mai mari! Am fost la Teatru Țăndărică. Am pictat mult (mai mult  ei au pictat , eu nu am avut timp ) ,am ascultat sau am citit povesti.

Desigur,  sunt lucruri pe care am incercat sa le fac..nu mi-au iesit toate asa cum speram. Spre exemplu, Iris nu a fost pasionată de avioane si a dorit să asculte cântece..

Am incercat sa fiu mama,  consilier ( apar si discutii câteodată între frați) , educator, polițist ( nu prea imi iese acest rol) , bucătar ( nici aici nu excelez )   ospătar,  menajeră.  Mi-am dorit sa ne petrecem mai mult timp împreună si as putea spune ca prima săptămână a fost drăguță, cu exceptia tragediei din lume..

A fost drăguță,  dar am constatat ca eu nu prea am avut timp pentru mine.. Ca nu am reusit sa citesc cele două cărți lăsate pe noptieră,  ca nu am pictat si nu am decorat nimic…Am reusit sa vopsesc o decorațiune exterioară…doar pe jumătate…

Copiii au inteles ca nu este o vacanta, motiv pentru care nu intreaba de cei din familie,  nici de prietenii ce obișnuiau să ne viziteze. Intreaba însă de cursurile de înot, de educatori și de colegi, de mare si de munte. Aceasta era lumea lor până acum o saptamana.

Încă ne vedem linistiti de noua noastra viata , departe de mulțime..Parcă toate  zilele sunt la fel , doar putin altfel..

 

 

 

 

 

 

 

 

La cumpăna dintre ani..


Iata ca a mai trecut un an…si rar am trecut pe aici in ultimul timp…Timpul…organizarea și reorganizarea sunt obstacolele cu care ma confrunt mereu…Dacă aș putea sa fac cumva sa le stăpânesc,  as cuceri lumea toată la cate planuri  mărețe zac in mine. Ramane dorința si o o palidă încercare de a duce la bun sfârșit macar o parte din tot ce imi propun..

Pentru ca imi doresc prea multe si realizez prea puține nu cred ca mai are rost sa-mi fac planuri pentru anul 2020..cel puțin nu unele haotice. Stiu acum ca ceea ce funcționează în cazul meu trebuie să fie concret însemnat cu alb si negru ..altfel , ma pierd printre vise si visuri…

Retrospectiva însă as putea sa fac..sa trag asa o linie de final…si spre deosebire de alti ani chiar simt ca exista un sfârșit…O nevoie de redefinire , de reinventare , de curaj nebun , dar conștient.  De ceva la fel, dar altfel.

Anul 2019 a adus o schimbare majoră în viața mea/a noastra-mutarea la casa. De altfel, m-am tot obisnuit ca in fiecare an sa apara cate o schimbare semnificativă…2014 sarcina cu primul copil, 2015 nasterea primului copil, 2016 sarcina cu cel de-al doilea , 2017 mamica de doi pitici , 2018 gasirea unei locuinte mai mari, 2019 mutarea in aceasta..

Profesional am renuntat la gândul de a reveni în  invatamant , desi mi-e dor câteodată.. motiv pentru care ma tot frământă asa un gând de a combina ceea ce fac acum cu educatia …si multe alte combinatii se strecoară în mintea mea năstrușnică …, dar fără urmă de planificare. Matematica nu a fost nicicând preferată mea . In ceea ce priveste viata mea de mama imi doresc sa ma implic mai mult , sa fiu mai prezenta , sa fiu aici si acum , mai asertiva, sa ne jucam mai mult, sa adunam mai multe amintiri frumoase.  Imi doresc sa fiu mai bună, sa invat mai multe de la ei, sa fiu mai ascultatoare si sa nu ii dezamăgesc. Ma copleșește iubirea lor necondiționată.  Întotdeauna stiu ca pot mai mult,  ca se poate mai bine . Nu sunt un părinte model , desi eram convinsă înainte de a avea copii ca voi fi astfel. Sunt un simplu om cu multiple roluri , dar care de cele mai multe ori este conștient de ceea ce este important într-o viata de om.

Așadar, imi doresc un an mai bun in care sa reusesc sa imi planific timpul in asa masura incat sa cuprindă tot ce este important si util. Sanatate este tot ce doresc tuturor!  Frumusetea sa se regăsească în fiecare lucru, faptă, vorba si sentiment …Sa avem grija de noi, sa ne iubim mai mult …atât de mult încât să putem sa dam si altora din tot ceea ce primim de la noi..

Sa nu uitam ca noi suntem reflexia propriei vieți. Sa privim curajos si profund in adâncul nostru …sa regăsim acolo adevarul si pacea si vom descoperi sensul vieții!

La multi ani! 2020

 

Maternitate…


Femeia …se pare ca are ceva aparte..pe langa faptul ca da viata este construita in asa fel incat poate da si hrana puilor de oameni…si spre uimirea multora poate da mult timp..atat cat vrea copilul sau ea…

Si daca mie mama natura mi-a dat aceasta mostenire eu am transmis-o mai departe. Prima oara lui David alaturi de care am invatat atat de multe despre acest proces…Cand am incheiat acest proces , el a avut parte de o trecere fireasca .. Am renuntat impreuna , treptat si frumos la aceasta minunata etapa..ca prin minune nu s-a mai trezit sa o caute..s-au despartit de parca nici nu s-ar fi cunoscut…

Cu Iris…mi-am dorit mult sa ii ofer aceeasi sansa si am tot amanat intarcarea..Am vazut ca poate sta ziua si chiar si spre seara fara dulcele laptic..

Noaptea se trezea des , uneori foarte des pentru a-si lua doza de alinare..

Vazand ca ziua poate sa se descotoseasca de dansa ( tzitzi)  am considerat eu ca este pregatita…

Si am plecat cateva zile…lucru pe care nu credeam ca il voi face vreodata, desi il spuneam des cand ma enervam de la atatea treziri nocturne..

De cand am ajuns in locul unde mi-am petrecut adolescenta mi-am dat seama ca e gresit ceea ce fac..

Ce caut eu aici? Si de ce o tradez? Cand tot ce isi doreste sunt eu, cu tot ceea ce pot sa ii ofer? ..dar nu mai e loc de intoarcere..lucrurile sunt aranjate..tati si-a facut program special pentru acest eveniment, bunica mi-a cedat locul in patul ei si a plecat in locul meu…

Sanii sunt tari si tanjesc dupa buzele tale..

Noptile sunt linistite, dar reci si triste..

Va fi regretul meu cel mare…ca nu te-am asteptat , ca nu am decis impreuna si tu cu sufletul tau pur ma vei ierta…si desigur, vei uita .., dar undeva in inima mea eu stiu ca altfel trebuia..

Cum faptul este consumat, nu pot decat sa sper ca ne vom adapta amandoua cu bine acestei schimbari..

Nu stiu zau cum va fi viata fara alaptat..Au trecut 4 ani…Simt ca renunt la o parte din mine, ca se rupe ceva in sufletul meu . Ca nu voi mai cunoaste niciodata acest sentiment de maternitate in adevarata ei splendoare..

Este ultima noapte din viata mea in care inca mai miros a lapte…

 

Retraire


Copilaria lor este un prilej de a scoate la iveala copilul din mine.

Vad o mutrita care da sa planga si fara sa vreau sau sa imi dau seama patrund acolo in interiorul lui/ei in sufletul si mintea aceea…Resimt ceva ce cunosc de mult, dinainte de a-mi cunoaste primul copil..

Bucuria lor este molipsitoare, atat de naturala si fireasca. O bucurie sincera. Atat de autentica incat o simt si eu ca si cand nimic altceva nu as mai fi cunoscut pana atunci pe pamant..

Intrebari fara raspuns sau cu prea multe…Raspund cu atentie..oricat de stupinde mi se par uneori …

Stiu cat de important este raspunsul meu…Nu stiu din carti acest lucru , ci este ceva mult mai profund..este o cunoastere care vine de departe, dintr-un timp intunecat , de pe vremea cand parca aveam si eu mii de intrebari fara raspuns…

Parca tot ce traiesc ei, eu cumva retraiesc…si uite asa copilul din mine ma insoteste mereu in ultimii ani..cateodata fara ca macar sa imi dau seama. Toate gesturile, mutritele, crizele, bucuriile , tristetile lor sunt si ale mele…si nu…nu doar pentru ca sunt copiii mei si nici pentru ca sunt mama lor , ci pentru ca undeva in negura timpului pierdut am fost si eu acolo..am simtit la fel, am trait la fel. M-am bucurat si eu candva cu atata puritate, am plans din suflet si am iubit neconditionat tot ceea ce ma inconjura. Am avut si eu dileme de copil..si stiu prea bine ( desi nu imi dau seama de unde, dar cu siguranta tot din indepartari….) cat de sensibil este un suflet de copil..

Copilul din mine nu a uitat …retraiesc ce am uitat , ce poate nici nu stiu ca am stiut vreodata…Acest copil se zbate si vrea mereu sa imi spuna cate ceva…ii spun sa aiba rabdare..suntem la inceput de drum…avem atat de multe de descoperit, de retrait, de vindecat..

Rabdare, copil frumos si mult uitat!

Retrospectiva anului 2018


Mi-era atat de dor sa ajung pe aici. Iata ca 2018 este spre final…A fost un an interesant in care, ca de obicei, am realizat tot ce mi-am propus😋..zic eu..

David a inceput noul an scolar  la o gradinita de stat…pentru putin timp..

Am vrut sa incerc, constienta fiind ca tot acolo va ajunge la un moment dat. Ca trebuie sa se adapteze in astfel de grupuri formale, in care fiecare copil este tratat la fel, in care nu primeaza mereu individualitatea ..

Nu i-a placut si am renuntat dupa 2 saptamani …Plangea mult, suferea, il luam ravasit de acolo.

Nu pot sa nu tin cont de sentimentele lor….ma gandesc cum ar fi sa merg la un loc de munca unde nu imi place efectiv nici colectivul si nici ceea ce fac…

Da…stiu…la scoala nu vom mai putea avea acest avantaj de a alege , dar sunt sigura ca exista undeva si scoala si invatatoarea potrivita pentru orice copil..

Noi ne-am intors la Baby Parking pentru ca asa a dorit David..spun „noi ” pentru ca suntem si noi ,parintii ,implicati in acest proces.

Prima zi de revenire a fost de neuitat..David s-a dezbracat si s-a descaltat singur …a plecat in grupa lui fara ca macar sa isi ia ramas bun..Fericire maxima!

Invatatoarea de anul trecut nu mai era   Mai intreaba uneori de ea, stie ca este la copii mai mari..

Cu toate acestea, David a avut noroc de o educatoare la fel de deosebita si este foarte incantat de toate activitatile pe care le realizeaza impreuna . Remarc zilnic progrese si cel mai mult ma incanta sa il vad si sa il stiu fericit si adaptat

Din colegii de anul trecut au ramas doar doi, insa David s-a apropiat cu usurinta si de cei noi.

Singura problema este ca nu va mai putea sa frecventeze acest sistem educational decat in acest an scolar..fiind doar pana la 4 ani..cu regret si teama va trebui sa gasim o alta solutie in toamna viitoare..

In rest, David este bine..A inceput sa vobeasca mai bine si mai mult..Nu este chiar la nivelul celor de varsta lui in ceea ce priveste limbajul, dar am ales sa am incredere in puiul meu de om , sa inteleg ca fiecare copil are ritmul sau propriu de dezvolare . Am renuntat  si la ideea apelarii la un logoped sau la diverse terapii alternative in vederea dezvoltarii limbajului. Sunt convinsa ca varsta potrivita pentru a corecta diverse aspecte privind limbajul este cea de peste 5 ani. Pana atunci fiecare copil asimileaza si experimenteaza..

Este doar o alegere personala, bazata in mare parte pe instinct ..

Desigur, lucram acasa , dar o facem in joaca si incerc sa ma orientez spre exercitii care vad ca ii atrag atentia.

Iris nu mai este bebe …a venit timpul sa faca si ea cunostinta cu colectivitatea. La ea era simpla alegerea..nu la cresa de stat..Pentru ca initial David trebuia sa ajunga pana la 8:20 la gradi, m-am gandit sa caut o gradinita/cresa privata aproape de casa ca sa ne incadram in timp.  Am gasit, desigur. Sunt atat de multe gradinite acum, incat e mai greu sa alegi decat sa gasesti..Ea mititica s-a acomodat, rar plangea…Eu nu m-am acomodat…nu mi-a placut ( nu mai conteaza motivele, pur si simplu nu am rezonat cu abordarea , atitudinea, etc) si dupa 10 zile am decis sa mearga acolo unde a fost si David in anul anterior.

Astfel,  am luat decizia sa ii ducem pe ambii in acelasi loc. Iris este mai mult decat incantata. Ii place foarte mult la copii. Are un educator super si eu ma bucur ca in viata ei exista si pe plan „educational „o influenta masculina.

David face multe activitati , are o educatoare activa, implicata, dedicata. Merg des la piata, cu autobuzul, fac pizza, planteaza , au multe activitati tip montessori si fiecare copil experimenteaza diverse situatii , invata din greseli si din varietatea de informatii care le este transmisa atat de frumos, firesc si natural.  Si asa ar trebui sa fie in orice sistem …ei, copiii ,atat de mici si fragili merita sa fie respectati pentru ceea ce sunt  , pentru ceea ce pot..si formati pentru viata intr-un mod bland ..

Asadar, acest an scolar este asigurat..putem sa fim linistiti si sa lucram cu drag si spor..copiii nostri sunt in siguranta, fericiti si intelesi…si pentru asta se merita sa facem anumite constrangeri financiare. ..

Cu ale mele comenzi sunt in parametrii..am planuri mari, dar prea multe :)…Fac ceea ce imi place si nu vreau sa renunt..imi doresc , desigur, sa avansez, sa invat mai mult si mai multe ..vreau si sa fac mai multe poze, sa ma joc si cu aparatul mai mult…si putina psihologie niciodata nu strica..Cum voi combina eu toate aceste 3 pasiuni nu stiu..organizarea nu a fost niciodata punctul meu forte….Sfarsitul de an a venit cu multe comenzi ..Deci, se poate!

Tot 2018 a fost anul in care am gasit casuta mult visata…ehh..o visam cu mult mai multa liniste in jur, cu cantece de pasarele, cu o priveliste  spre munti..

Inca nu stiu cum va fi, cum ne vom adapta schimbarii, dar vom afla curand..

Desigur, 2018 nu a fost tocmai bland cu noi.. Va fi un an memorabil..un an pe care nu il voi uita niciodata..catelusul nostru Tzu tzu a murit..din cauza mea in mare parte..imi este greu sa vorbesc/scriu despre asta…cuvintele ingheata si ele si sentimentele sunt mult prea profunde , eu inca nu sunt pregatita sa povestesc…l-am iubit enorm! A fost copilul meu, prietenul meu, parinte chiar. Singurul care ma accepta mereu asa cum sunt, care  nu se supara niciodata pe mine…si spun fara urma de modestie ca a fost cel mai deosebit caine pe care l-as fi putut cunoaste. A fost o fiinta deosebita si a fost mai mult decat un caine. Toti cei care l-au cunoscut, cu siguranta inteleg de ce spun acest lucru..

Poate cu o alta ocazie voi povesti mai multe despre el..cand timpul va alina suferinta putin mai mult decat a facut-o pana acum..

Asadar, 2018 este anul MEMORABIL…pentru mine..o lectie de viata..un an care simt eu ca mi-a adus constintizare, mici avertizari, un an in care am invatat ce este cu adevarat important ..

Va doresc un an nou, plin de pace si liniste sufleteasca. Sa fim sanatosi! Sa pretuim viata!  Sa iubim si sa ne iubim!

„Perfect”


Copilul perfect. Multi părinți au copii perfecți. Copiii lor sunt cei mai buni, cei mai pricepuți.  Suntem inca o țară plină de prejudecăți . Am fost învățați să demonstrăm mereu ca suntem cei mai buni , ca tot ceea ce facem noi este bun.

Trebuie să fim perfecți in fata celorlalți, sa fim cei mai buni ! Puii noștri trebuie si ei sa fie perfecti, sa fie cei mai buni.

Astfel, le transmitem ca nu se poate altfel. Încă ne lipsește capacitatea de a privi obiectiv . Ii ridicam acolo sus..cât mai sus..si ii invatam ca doar acolo le este locul. Ca sunt perfecti. In caz contrar, ii punem la pământ și ii invatam contrariul. Ca sunt imperfecti, ca asa vor fi mereu. Suntem extremiști..  Si le tăiem aripile atât de timpuriu.

Le distrugem acea inocenta pe care o au , de a se accepta asa cum sunt…diferiti..

 

Adevarul este ca noi, adulții , nu suntem perfecți. Sunt convinsă ( sau sper) ca nu exista o persoană care se consideră astfel..Avem cu totii un mare dar de care uitam sa ne folosim. Unicitatea.  Suntem diferiti. Avem aptitudini diferite, meserii diferite, trasaturi si trairi diferite. Cu totii greșim din cand in cand si la fel fac si puii nostri.

Ei sunt mici omuleți in formare. Formare la care contribuie enorm exemplul pe care noi il transmitem zi de zi …Ar trebui sa le transmitem ca pot sa faca tot ce isi doresc in aceasta viata atata timp cat nu afecteaza( intr-un mod negativ )decizia lor alte vieti sau lucruri.  Desigur, scopul este acela de a fi mai bun maine decat astazi, insa precum Sisif nu vom ajunge niciodata sa fim cei mai buni si nici cei mai rai..Undeva in lumea aceasta, se poate mai bine sau mai rau..

Efectul acesta de turma nu face nimic altceva decât să ne ingradeasca perspectiva de a gândi , sa ne dorim mereu sa demonstrăm ceva celorlati.  Suntem unici, imperfecti si avem capacitatea sa luam decizii altfel in conformitate cu nevoile noastre . Ar trebui sa ne acceptăm aceste diferente si sa ne iubim tocmai pentru ca nu suntem la fel si pentru ca nu acționăm asemănător.

Este perfect daca nu suntem perfecți…

Si da, toti copiii sunt perfecti chiar daca nu sunt perfecți!

 

Cresa ( adaptare sau resemnare?)


Postul acesta deși va apărea în ordinea cronologică a evenimentelor il scriu tarziu. Suntem in mai 2018. Ma organizez greu cu timpul. Incerc sa ma împac mereu cu el , sa devenim prieteni , însă de multe ori am impresia ca ma fură, ca la finalul zilei nu reusesc sa fac aproape niciodată tot ce mi-am propus. Tot timpul este cel ce ne grăbește să ne ducem copiii in colectivitate. Unele mame incep serviciul mai repede, altele preferă să își obișnuiască copiii in colectivitate din timp , altele se simt la capătul puterilor și au nevoie de ajutor ,  de putin timp si pentru ele.

Indiferent de motiv , părinții sunt puși în ipostaza de a alege o cresa de stat sau o gradinita/ cresa privată.

Pe David am vrut sa il dau la cresa de stat la 1 an si 6 luni, convinsă de reușită adaptării copiilor prietenilor. Un copil vesel si fericit in preajma altor copii, lipicios cu adulții nu are cum sa nu se adapteze. Sigur va fura inima tuturor ingrijitoarelor. Asa gândeam eu pe atunci…

Am renuntat la ideea de a-l duce la cresa pentru ca am ramas însărcinată si timpul imi permitea să mai stau cu el acasa, ma temeam de anumite boli ale copilariei care puteau sa ajunga la mine in primul trimestru de sarcina, m-am gândit că este un prilej bun ca sa il pregătesc pentru venirea unui nou membru in familie, etc. Probabil s-ar fi adaptat mult mai usor la vârsta aceea..

A urmat o perioadă destul de grea in conditiile in care eram mereu acasa cu el. La un moment dat , mi-am propus sa nu mai preiau comenzi , dar nu am reusit sa renunț la ceva ce imi plăcea să fac si asa am dus comenzi până în luna a noua de sarcina.

Apoi a venit pe lume Iris. Ma gândeam sa il dau la o cresa / grădinita particulară pe David pe perioada verii pentru a-i face o trecere mai usoara spre adaptarea la cresa.  Am renuntat si la aceasta idee considerand ca nu este un moment propice. Nu am vrut ca venirea pe lume a bebelusului sa coincidă cu o altă schimbare majoră pentru el.  Poate ca ar fi fost mult mai usor pentru el daca as fi ales sa il duc mai repede. Nu voi afla niciodata…

Cert este că am depus eforturi uriașe ca sa reusim sa il ducem la cresa de stat în octombrie. El era înscris din februarie si tot nu erau locuri . După insistențe si bineinteles, mici atenții oferite de soțul meu ( nu incurajez aceasta practica, dar se pare ca sunt situatii cand in aceasta tara nu se poate altfel) , David a prins un loc la 2 ani si sase luni.

Cum a fost adaptarea lui? Nu a existat.

La cresa nu te lasa sa ii explici nimic copilului, nici sa stai putin cu el. Nu exista nici camere video ca sa vezi ce se intampla cu al tau copil. Veti spune ca cer prea mult. Ca poate sunt fite, însă din punctul meu de vedere este important sa iti lasi copilul cu incredere, sa stii ca este bine si ca primeste atenția necesară oricărui copil. La o varsta destul de mare, el era conștient de tot ce se intampla si il luam de acolo efectiv răvășit. Acasa se comporta îngrozitor. Cred ca asta este primul semn. Modul în care un copil se comporta acasa..Nu mai stătea cu nimeni. Era lipit de mine non stop. Nu puteam sa o tin sau sa o alaptez pe Iris. Afara doar cu mine dorea să iasă. A fost o saptamana de coșmar pentru noi toti. Il  chinuiam si ne chinuiam si noi. După 4 zile de cresa am renuntat. Au urmat 2 saptamani de răceală, febra..

Nu contest ca exista copii care se acomodează usor intr-un astfel de sistem. Poate si varsta la care se începe un astfel de proces este importanta. Unele persoane ne-au sfătuit să continuăm 2 saptamani, ca se va acomoda.

S-ar fi acomodat? Poate…

S-ar fi resemnat? Poate…

Ne-am bazat pe instinct si am renuntat…

 

Alaptare…bebe 2 ( Iris)


Cred ca am mai spus cat de micuta era Iris cand s-a nascut, nu? Era atat de mica si de nestiutoare incat nu mi-au adus-o sa o vad dupa ce am nascut..Se spune ca apropierea aceasta intre mama si copil este magica, importanta si utila atat in recuperarea mamei cat si in adaptarea copilului.

Iris a avut probleme respiratorii, a stat in incubator pana a doua zi. Era atat de fragila incat am refuzat sa stea cu mine in salon noaptea de teama sa nu pateasca ceva, iar eu ( cu dureri groaznice) sa nu pot sa ajung la timp la ea…Recuperarea dupa a doua cezariana a fost una grea si dureroasa.

Cu toate acestea, micuta a stiut mereu ce are de facut. Sanii erau formati ( ii formase David inainte) si eu eram inarmata cu rabdare, informata si dornica sa imi alaptez si cel de-al doilea copil. Totul a decurs de la sine, fara dificultati. N-am avut niciodata exces de lapte, motiv pentru care nici probleme majore nu au existat. Primele pusee de crestere le-am resimtit din plin. Dorea sa fie alaptata din zece in zece minute. Eu trebuia sa trec testul suprem. Acela de a alapta un pui de om langa un pui ceva mai mare( tot de om:)). Cumplit! Durerea celui mare ma rascolea. Ma privea cum o alaptez si efectiv i se citea nefericirea pe chip. Ma lua de mana sa ii dau diverse, dorea sa manance, sa se joace cu mine, orice…Orice doar sa nu o mai alaptez..

Cu rabdare, David a depasit si aceasta etapa..Am depasit-o impreuna, cu totii.

Concediul la mare a fost unul de bun augur. Am dormit toti patru in acelasi pat. Acasa eu dormeam cu Iris in prima parte a noptii. Apoi faceam ture de la unul la celalalt. Asa mi-am dat seama ca oricat de mica ar fi Iris trebuie sa o includ cat mai mult in activitatile lui David. Ca trebuie sa fim uniti cu totii.

Oricum, copiii se obisnuiesc repede cu schimbarile. In cele din urma a inteles ca Iris face parte din familie, ca este a noastra si ca mami trebuie sa aiba grija si de ea.

Pana la 6 luni am alaptat mult de tot. Am crezut ca fac gauri in canapea. :). Spre deosrbire de David care si-a format un oarecare program de somn si de mancare, Iris dormea si manca destul de haotic. Poate si pentru ca trebuie sa ne adaptam si in functie de programul lui David. Dupa sase luni a devenit totul mult mai usor. Iris mananca foarte bine. Nu am mai tinut cont de toate regulile si i-am dat cate putin din fiecare. Cu exceptia anumitor alimente, desigur. Fara sare si zahar.

O data cu diversificarea si plecarea lui David in colectivitate ( o sa revin aici)  a reusit ( am reusit) sa isi faca si ea un oarecare program, ceea ce ma ajuta si pe mine sa lucrez la proiectul meu si sa onorez comenzile in timp util.

Iris este dulce, simpatica. Mi-e drag tare de ea cand o vad la sanul meu. E tare finuta, desi este durdulie.

Asadar, alaptez cu drag de 3 ani. Nu ma solicita mult ziua Iris. Este bine. Cu noptile pierdute sunt obisnuita. Si acum stiu…timpul trece atat de repede…

 

2018


Este acea zi din an in care facem retrospectiva anului precedent si ne dorim de fiecare data un inceput mai bun, mai prosper in care dorintele noastre sa devina realitate.

Multi ani la rand singura mea dorinta la final de an era aceeasi…pana intr-o zi cand aceasta a devenit o frumoasa realitate. Aceasta realitate poarta numele copilului meu, David.

Si pentru ca Dumnezeu a fost bun cu mine mi-a oferit sansa de a fi parinte pentru a doua oara. Astfel , anul 2017 ne-a daruit-o pe Iris. Un al doilea vis devenit realitate.

Ce a insemnat 2017 pentru mine? A fost anul care mi-a adus implinire totala. Nu stiu daca merit sau nu tot ceea ce mi se intampla, stiu insa cu siguranta ca am tot ceea ce imi doresc.

Imi propun in fiecare an sa realizez cate ceva si de cativa ani chiar reusesc acest lucru. Sunt dorinte firesti, realizabile si mi-am dat seama ca atata timp cat ma axez pe ceea ce imi doresc rezultatul nu poate fi decat unul favorabil.

Pentru 2018 am multe planuri , aspiratii si dorinte, dar cel mai mult imi doresc sanatate si multa rabdare pentru a-mi creste copiii in armonie.

Sunt convinsa ca toate celelalte vor veni de la sine atata timp cat pasiunea, perseverenta si credinta stau la baza implinirii dorintelor noastre.

Imi iau ramas bun de la un an minunat cu speranta ca va urma unul la fel de bun!

Promit ca anul ce vine sa ma prinda mai des pe aici, sa pot sa ajung la zi cu postarile..am atat de multe de povestit si de impartasit…

La multi ani, cu sanatate!

 

 

 

 

 

 

 

Despre alaptare Autointarcarea lui David si alaptarea cu Iris


 

A trecut ceva timp de cand nu am mai intrat pe aici…Timpul meu liber a fost limitat si am atat de multe de povestit. Voi reveni asupra primelor luni cu bebe , insa acum as vrea sa vorbesc despre alaptare.

Este saptamana internationala a alaptarii.

Am tot omis sa scriu despre intarcarea lui David. Este un subiect sensibil pentru mine si niciodata nu-mi gasesc cuvintele…Ne leaga atat de multe amintiri frumoase petrecute la san.

Primele zile, primele luni… disperarea mea si dorinta enorma de a alapta. Am plans mult pentru ca nu reuseam sa il alaptez exclusiv de la san, desi faceam toate eforturile necesare in acest sens. Lactatia s-a instalat tarziu, pe la 2 luni si ma bucur ca am insistat sa ne petrecem cat mai mult timp impreuna incercand sa stimulam lactatia. Cand imi pierdusem orice speranta bebe a inceput sa fie multumim de ceea ce primeste si din acel moment totul a venit de la sine.

Mai presus de hrana, David s-a bucurat de toata afectiunea si caldura clipelor petrecute la san. Ca toate mamicile, am primit si eu multe sfaturi neavizate, precum sa ii ofer bebelusului apa in primele sase luni, sa il alaptez cu pragram si sa il intarc la un an, etc

Pe la un an si jumatate a inceput o noua aventura in procesul nostru de alaptare.

Ramasesem insarcinata si David a fost primul care a simtit schimbarile care se produc in corpul meu. Eram la mare si el era atat de agitat…Petrecea mult timp la san si cu toate acestea ceva il nemultumea. Am pus toate acestea pe seama unui puseu de crestere. Ulterior, am aflat fericita si motivul pentru care se comporta astfel.

Alaptarea pe perioada sarcinii nu este tocmai usoara si m-am confruntat din nou cu tot felul de sfaturi precum ca nu ar fi bine sa mai alaptez daca sunt insarcinata. Durerile din al doilea trimestru in timp ce alaptam erau aproape insuportabile.Nu mai era o placere pentru mine sa alaptez si intr-un fel i-am transmis aceasta stare a mea si copilului care parca ma solicitata intentionat si mai mult si mai des.

Ma gandeam la intarcare si cu groaza la faptul ca va trebui sa plec cateva zile de acasa. Nu asta imi doream.Nu doream ca finalul povestii noastre de alaptare sa fie acesta. Nu reuseam insa sa gasesc o alta solutie. Ajunsesem in stadiul in care era o povara pentru mine toata treaba asta cu alaptarea. Copilul vroia des si ma solicita mult. De cele mai multe ori ma folosea doar pe post de suzeta si asta ma enerva si mai tare.

Nu reuseam sa fac mai nimic altceva,  desi el nu mai era de mult un bebelus. In acelasi timp ma simteam vinovata pentru repulsia pe care o aveam. Vinovata fata de el, care nu isi dorea decat sa isi petreaca cat mai mult timp la san, cu mine. Intre timp , am inteles ca nu sunt singura care are astfel de reactii si sentimente si ca acestea ar fi putut sa fie prezente si daca nu as fi fost insarcinata.

Durerile au persistat si in al treilea trimesteru de sarcina si eu oscilam intre intarcare si alaptare in tandem. Doream sa inchid acest capitol , dar nu imi doream sa se intample totul brusc.Ar fi fost o schimbare radicala atat pentru David cat si pentru mine si al meu organism.

Nu prea stiam nici eu exact ce vreau si nici cum ar fi mai bine sa procedez… .

Inca o data am inteles ca de cele mai multe ori , copiii stiu mai bine decat noi cand si cum trebuie sa faca anumite lucruri .Am lasat totul la voia intamplarii si el , copil destept,  a stiut in cele din urma, sa serveasca din ce in ce mai rar. O saptamana a dorit titi doar seara si noaptea. Pentru ca am simtit si am vazut ca este pregatit sa renunte am incercat sa nu stau prea mult pe langa el seara si in cele din urma am reusit sa il alaptez o data la doua zile…si noaptea de cate ori dorea el. In scurt timp,  copilul nu a mai vrut sa fie alaptat decat noaptea si usor , usor  a renuntat si la acest obicei. Din cand in cand imi cerea titi , dar nu mai tragea de hainele mele ca sa ii ofer si nu am insistat. Pentru ca acest proces s-a petrecut cu putin timp inainte sa nasc al doilea copil, mi-a fost foarte usor sa o iau de la capat si lactatia s-a instalat foarte repede chiar daca am nascut prin cezariana.

Nu as fi crezut ca un copil atat de atasat de san ar fi putut sa renunte atat de usor.

A fost intarcare sau autointarcare? Nu stiu nici eu, caci in mare parte dorinta de a nu mai alapta a fost a mea. Eu spun mereu ca a fost o „semiautointarcare ” .

Regrete?

Asa cum spune si cantecul….am cateva..

Mi-e dor sa-l stiu la pieptul meu,desi am un alt ghemotoc acum, alaturi de care ma bucur de aceste minunate clipe.

Imi pare rau ca nu am experimentat alaptarea in tandem , poate David nu ar mai fi fost atat de gelos pe noul membru al familiei. Am incercat la un moment dat , insa nu mai stie sa suga.

Imi pare rau pentru toate starile mele proaste pe care i le-am transmis, pentru faptul ca uneori nu am alaptat cu mare drag si pentru ca nu i-am explicat prea multe…poate ca ar fi inteles…

Si regret ca nu am nici o poza insarcinata cu el la sanul meu..

Si…mi-e dor, chiar daca tot langa mine adoarme  si in loc de san a gasit drept alinare parul meu pe care il mangaie pana adoarme.

Oricat de greu ar fi uneori sa alaptezi, in cele din urma, cand privesti in trecut nu poti decat sa realizezi ca este minunat!

Este un sentiment atat de profund incat nu poate fi exprimat in cuvinte. Mai presus de hrana sanatoasa, oferi din tine apropiere, caldura si afectiune infinita si toate acestea ti se intorc inzecit.

Si pentru ca este saptamana internationala a alaptarii voi distribui acesta postare, desi nu fac acest lucru de obicei 😊

 

 

 

 

 

 

 

Regresia fratelui mai mare


David a inceput sa se alinte si sa aiba un comportament tipic bebelusilor  inca de pe vremea cand eram insarcinata..cam de cand a inceput sa se vada burtica..Vrea des in brate si mimeaza un plans specific bebelusului. La inceput, am incercat sa ii explic ca el a trecut prin etapa respectiva si ca in prezent este baiat mare..Nu prea a functionat aceasta tehnica asa ca l-am lasat sa se desfasoare..

Afara, cand se joaca cu gasca lui din fata blocului,  ( suntem norocosi ca avem un parc tocmai in fata blocului si sunt vreo 4 pici de varsta lui) se intampla sa impinga copiii cand se dau in tobogan, sa planga daca un alt copil se atinge de jucariile lui…

Comportamentul acesta a venit impreuna cu o oarecare constientizare a faptului ca urmeaza sa vina un bebe.

Faptul ca eu nu am mai fost capabila in ultima luna de sarcina sa ies singura cu el afara a intarit acest comportament.

A urmat lipsa mea de acasa timp de 3 zile..

Apoi, a venit bebe si a fost incantat vreo 2 zile. Ulterior, si-a dat seama ca trebuie sa ii ofer si noului venit din timpul meu. Ca trebuie sa ii dau micutei titi..

Sunt sigura ca inca isi aduce aminte de titi..au trecut doar 4 luni de la autointarcare..( sau intarcare…cred ca semiautointarcare ar fi termenul potrivit☺)

De fiecare data cand ma vedea ca o alaptez pe Iris incepea sa planga..si vad pe chipul lui un strigat de disperare..Il doare..si ma doare si pe mine durerea lui.

L-am inteles..inca il inteleg.

Am incercat sa ii ofer si lui sanul..stiam ca nu mai stie si ca nu mai vrea , dar am vrut sa ii demostrez ca il iubesc la fel de mult si ca tot ce ii ofer bebelusului ii ofer si lui..

Nu a vrut , binenteles..doar mi-a mangaiat sanul si l-a acoperit cu bluza ..

Cate amintiri ne leaga alaturi de titi..El a uitat sau va uita…eu niciodata! Acum urmeaza o noua aventura cu Iris…si cu David langa noi..

Noaptea nu stiu cum, dar aude cand se trezeste bebe sa pape, desi nu plange..

Atunci vrea si el lapte sau apa..

Aaa..si in timpul zilei exact cand alaptez vrea cate ceva..De fapt, vrea atentia mea..

Si eu i-o ofer. Cu bebe in brate si la san ma deplasez ..oarecum cocosata..si ii ofer tot ce doreste..

Poate gresesc..Poate ca ii dau senzatia ca el este cel mai important..Poate ca ar trebui sa ii dau de inteles ca nu mai este doar el acum si ca lucrurile se vor schimba oarecum..

Insa, el stie acest lucru..

Mi-a fost pe tot parcursulul sarcinii frica de momentul in care va trebui sa il pun in fata faptului implinit. Mi-a fost teama sa nu se simta inlaturat..Stiam cat de solicitant este sa alaptezi un nou-nascut si cat timp iti trebuie ca sa faci acest lucru..

Ma gandeam cu groaza si la noptile nedormite..Doi ani de zile cat l-am alaptat pe David nu am avut parte de o noapte intreaga de somn..Ultimele 2 luni de sarcina au fost singurele care mi-au oferit acest privilegiu de a dormi, dar nu prea te mai odihnesti bine cand ai o burta atat de mare in dotare.

Au trecut 3 saptamani de cand Iris face parte din familia noastra. A fost greu, recunosc , desi sunt o mamica norocoasa.  Bebe este cuminte si plange doar atunci cand ii este foame..Noaptea doarme..Se trezeste doar sa manance. Mai nou nici nu-i mai schimb pampersul noaptea pentru ca abia spre dimineata are scaun.

David inca cere multa atentie. Inca vrea in bratele mele atunci cand o alaptez pe ea. Vrea sa adoarma doar cu mine , chiar daca bebe plange de foame. Ma vrea pe mine sa fiu doar a lui!

Prefer sa se obisnuiasca treptat si frumos cu aceasta schimbare din viata noastra. Nu vreau sa fie un copil resemnat..Zambetul lui frumos si inocent nu trebuie sa cunoasca tristetea.

Cunosc destui frati care ajunsi la maturitate raman cu o oarecare resemnare. Resemnarea fratelui mai mare, a celui care se simte mai putin iubit , care trebuie sa lase de la el in favoarea celui mai mic…

Acum pot sa ies si doar eu cu el afara. Incerc sa fac in asa fel incat sa ne petrecem doar noi doi putin timp…

Somnul, este de asemenea, prilej de rasfat pentru amandoi..

Seara iesim de cele mai multe ori toti patru..

Are si momentele lui de tandrete cu Iris. Cand plange si nu pot sa ajung imediat la ea , se duce si o mangaie.

Ma ajuta sa ii facem baie si uneori vrea sa ii ofere din mancarea lui.

Asadar, copiii au o capacitate de adaptare incredibila..

Sunt mandra de el, de fratele mai mare pentru ca are grija de suriora lui , pentru ca nu o loveste ( doar de 2 ori a avut aceasta intentie).

In cele din urma, totul va fi bine..

Eu am invatat ca este normal din cand in cand sa isi doareasca sa fiu prezenta doar pentru el. Cand Iris va creste mai mare, va avea si ea o astfel de atitudine.

Timpul zboara si noi ne adaptam din mers. Atata timp cat reusim sa ne impartim timpul astfel incat amandoi sa beneficieze de prezenta noastra inseamna ca facem ceea ce trebuie..

 

 

 

 

Primele zile cu bebe 2 (Iris) acasa.


A venit si momentul externarii! Asteptam cu nerabdare sa il vad pe David.

Puteam sa plec de la ora zece, insa sotul nu a putut sa vina sa ne ia decat la ora 12. La prima nastere au venit multi specialisti sa ne instruiasca si externarea a avut loc dupa ora 15.  Acum, m-au vizitat doar medicul meu, neonatologul si consultantul in alaptare ( care mi-a oferit informatii utile, chiar daca trecusem printr-un proces de alaptare deja). Asistentele veneau din zece in zece minute sa vada daca am plecat. Erau 6 internari in ziua respectiva..

Dezavantajul cand nasti la o clinica privata este acela ca nu stai decat 3 zile internata, desi recomandat este sa beneficiezi de ingrijiri medicale macar 5 zile. Cu toate acestea, nimic nu se compara cu somnul de acasa. Am dormit foarte putin in aceste 3 zile.

David era in casa atunci cand am ajuns. S-a bucurat cand m-a vazut si ne-am iubit putin..Am ramas uimita cand am constat ca lega cuvinte. Vorbea mult mai mult..in doar 3 zile..Asta ma pune si acum pe ganduri. De cand am ajuns eu acasa a revenit la vocabularul limitat..Stiu ca fiecare copil are ritmul lui , insa ma gandesc ca poate gresesc fara sa-mi dau seama..Se pare ca poate si stie sa vorbeasca daca vrea.

Dupa ce ne-am imbratisat , i-am aratat si noul membru al familiei care era in brate la tati. Spre surprinderea noastra s-a bucurat . Probabil credea ca este o fiinta cu care se poate juca asa cum considera el de cuviinta..asa cum face cu Tzutzu ( cainele nostru).

O mangaia, nu stia cum sa faca sa o ia in brate..ii aducea mancare. Trebuia sa fim foarte atenti ca sa nu o raneasca din greseala.

Inceputul parea promitator. David era incantat de bebe..In urmatoarele zile atitudinea lui s-a schimbat, si-a dat seama ca bebelusul are nevoie de atentia mea si binenteles ca acest lucru l-a afectat , desi incercam sa fac tot ce imi statea in putiinta ca nu simta schimbarea din viata noastra asa brusc, pe neasteptate. Pot sa spun ca in primele zile, chiar a avut mai multa atentie din partea mea decat a avut Iris.  Cu toate acestea , regresia si-a facut prezenta in comportamentul lui. Stiam ca se poate intampla acest lucru si l- am lasat sa se desfasoare.. in urmatoarea postare voi detalia acest aspect..

Cat despre mine…m-am simtit ingrozitor in primele zile..Am venit de la clinica plina de apa…Picioarele mele erau atat de umflate incat abia am putut sa ma incalt…si seara am experimentat o durere insuportabila..

Cu toate acestea am dormit 4 ore legate, ceea ce era un lux..oricat de mari ar fi durerile, cand David se joaca in parul meu nu am cum sa adorm decat fericita.

3 zile fara David


Niciodata nu am fost despartiti mai mult de cateva ore. Nu stiu ce este in sufletelul lui, ce gandeste el acum. Stiu cu siguranta ca ii este dor de mine. Mie? Imi este un dor nebun de puiul meu..Asa cu operatia mea, cand o sa -l vad o sa-l ciufulesc tot. Nu credeam ca va fi atat de greu fara el.

Nu stiu ce va simti atunci cand isi va vedea surioara. Nu stiu cum voi face ca sa imi petrec cat mai mult timp cu el in conditiile in care va trebui si sa alaptez

…si da.. tzitzi….tzitzi care a fost a lui va fi a alcuiva…

Si el stie cat de dulce si buna este tzitzi!!

Primele zile dupa operatie


Iris si-a revenit. A stat pana a doua zi la caldura si a primit din cand in cand oxigen.

Problema ei este des intalnita la prematuri sau in cazul unei nasteri complicate.

Important este ca a doua zi a fost langa mine, la pieptul meu. Nu prea avea ce sa suga, dar stiam ca ii face bine aceasta apropiere.

Noptile la clinica au trecut foarte greu si nu am dormit mai mult de 2 ore pe noapte ..fie din cauza pozitiei incomode pe spate, fie din cauza durerii.

Pentru durere mereu am primit cate ceva, ceea ce ma ajuta sa ma deplasez sau sa motai putin.

Am stat singura in camera si timpul a trecut mult mai greu. Cand m-am repus pe picioare am facut cateva ture prin spital si am revazut camera in care am stat cand l-am nascut pe David. Mi-am adus aminte de colega mea de camera, de Elena. Cred ca nimic nu este intamplator..trebuia sa ne cunoastem..

Elena trece acum prin clipe grele alaturi de puiul ei, Giulia , care are o forma rara de leucemie. Giulia s-a nascut la 30 de minute dupa ce a venit pe lume David si a fost un copil sanatos pana acum cateva luni.

Este internata la o clinica din Turcia si reactioneaza foarte bine la tratament , insa pentru a putea sa acopere toate costurile, parintii mai au nevoie de inca 75000 euro. Exista un grup – Ajutor pentru Giulia-  unde oameni cu suflet mare incearca sa ajute licitand diverse lucruri. Daca intamplator cititi aceasta postare ( caci nu distribui de obicei postarile ) si vreti sa ajutati un pui de om care isi petrece toata ziua in camera unui spital si care are mari sanse de recuperare,  puteti sa intrati in grupul respectiv sau sa donati 2 euro la 8828 cu textul Giulia. Orice ajutor conteaza.

Revenind la subiect…

Personalul a fost extrem de amabil, insa eu m- am simtit cu totul diferit fata de acum 2 ani.

Emotiile au fost mult mai mari, durerile le-am resimtit mai puternice si optimismul meu a cam lipsit.

Nu vreau sa fiu inteleasa gresit; ma bucur enorm pentru noul miracol din viata noastra. Abia astept sa ne cunoastem mai bine, sa ne descoperim una pe cealalta…si imi doresc din toata inima sa fie sanatoasa.

Sunt cu gandul totusi si acasa..la David..mi-e un dor nebun de el si numai  gandul la el ma face sa plang. Imi fac tot felul de griji. Cum va fi cu doi copii, cum imi voi imparti timpul in asa fel incat sa nu simta nici unul lipsa si afectiunea mea.

David cand era bebe mic beneficia de toata atentia noastra si am trait impreuna clipe de neuitat. Am in memoria inimii fiecare etapa prin care am trecut impreuna. Primul zambet, primii pasi, primul cuvant.

Si Iris merita aceeasi atentie, aceeasi afectiune..insa, si David merita sa simta ca nimic nu s-a schimbat, ca este la fel de important pentru noi, ca il iubim la fel de mult..

Nu stiu cum voi reusi sa fac toate acestea. Gandul acesta imi genereaza atat de multa tristete..

Iata de ce totul este diferit acum. Acum doi ani tot ce trebuia sa fac era sa merg acasa sa imi petrec tot timpul cu noul membru al familiei. Acum trebuie sa merg acasa, sa imi impart acest timp si sa inmultesc toata iubirea pe care pana acum i-am oferit-o lui David .

Nu stiu daca sunt pregatita , dar nu mai conteaza. Toate lucrurile se intampla atunci cand trebuie si uneori suntem mai pregatiti decat ne consideram a fi.

 

 

 

 

 

Nasterea lui Iris (Cezariana 2)


Pe 2 mai la ora 16 : 17 a venit pe lume micuta Iris

received_1530869296969342

Pe la ora 12 am ajuns la clinica. Pe David l-am lasat afara, in parc. Nici macar nu mi-am luat ramas bun…

Am facut inca un tns si apoi a urmat internarea. Am mancat in ziua respectiva su am baut apa. Daca nimeream cu dr anestezist cu care vorbisem ultima oara as fi fost nevoita sa mint ca am oprit tratamentul cu clexane cu 72 de ore inainte si ca nu am mancat nimic in ziua internarii.

Spre norocul meu am nimerit cu acelasi dr anestezist cu care am fost si la David. O doamna doctor intelegatoare si priceputa si in ceea ce priveste trombofilia. Mi-a spus ca la doza pe care o fac puteam sa fac linistita clexane si cu 12 ore inainte de interventie.

M-a lasat sa beau apa…

In jur de ora 15: 30 am intrat in sala de operatie.

Orele dinainte au trecut greu si au fost pline de emotii..

Am avut aceeasi problema cu anestezia..M-a gaurit de vrei 3 ori pana a reusit sa imi introduca cateterul.  In mare parte si din cauza mea pentru ca nu intelegeam exact cum trebuie sa stau.

A si durut putin…

Apoi am inceput sa simt mici furnicaturi in picioare..

Eram mult mai constienta decat la prima sarcina, ceea ce nu este intotdeauna un avantaj.

Apoi a venit doctorul insotit de medicul de garda.

Toate bune si frumoase pana m-au taiat..Nu stiu exact ce s-a intamplat pe acolo. Senzatia aceea ca cineva umbla in tine si faptul ca simti totul chiar daca nu doare este atat de neplacuta..

Se pare ca nu reuseau sa scoata copilul prin taietura initiala ( banuiesc ca cea de la prima operatie ) si  au fost nevoiti sa ma taie repede in alta parte a uterului ca sa scoata copilul.

Atat de tare ma apasau pe abdomen incat nu puteam sa respir. A fost ingrozitor si abia asteptam sa se termine.

Atunci mi-am dat seama ca ceva nu este in regula.

Cand au scos copilul nu se auzea nimic , ceea ce m-a ingrijorat, binenteles.

Dupa putin timp un plans timid si-a facut prezenta in acea atmosfera incarcata.

Iris s-a nascut la 16: 17 cu 3090 grame si este un ghemotoc de 47 de cm.

Dupa ce mi-au pus-o in brate a inceput sa se inece si au dus-o repede sa o curete si sa primeasca oxigen.

Cand am ajuns in salon am aflat ca a fost o nastere destul de grea. Se pare ca la prima operatie nu m-am recuperat asa cum trebuie prin interior, motiv pentru care a fost destul de greu sa umble pe acolo si au fost nevoiti sa scoata bebelusul prin alta parte.

In plus, se pare ca uterul meu este foarte mic…lucru ciudat intr-o sarcina..( si pe care nu mi l-a mai spus doctorul pana acum)

Stiu ca sarcina modifica marimea uterului, mai ales ca este vorba despre o a doua sarcina. Nu prea ar avea cum sa fie mic in acest moment ….

Sunt putin ingrijirata in ceea ce priveste uterul meu. Sper sa nu aiba de suferit si lucrurile sa aseze bine pe acolo.

Iris s-a lasat asteptata. Trecusera deja prea multe ore si sotul meu a sunat la neonatologie. Fetita avea nevoie de caldura si oxigen, motiv pentru care am vazut-o doar 2 minute in prima ei zi.

Atat de mica si de fragila. Un ghemotoc frumos si dulce.

Nu am apucat sa o atasez la san in prima ora, asa cum mi-as fi dorit, insa sunt sigura ca vom recupera.

Important este sa fie sanatoasa ca sa putem sa petrecem mii de clipe minunate impreuna.

Astept cu nerabdare sa o tin in brate…

Sarcina 2-Saptamana 39


E noaptea dinaintea implinirii unui nou miracol in viata noastra.

Iris va veni maine pe lume si ma gandesc cu emotie la tot ceea ce urmeaza.

Saptamana ce a trecut am fost de doua ori la consultatie si parea totul in regula. Capul la fel de mic. Am eu o problema cu capul ei micut… ☺

Se pare ca va fi un bebelus destul de micut, insa important este sa fie sanatoasa. Va recupera in greutate si totul va fi bine.

De vreo doua saptamani tot am contractii false si uneori sunt destul de neplacute.

Astazi am fost sa fac un TNS si una dintre contractii era destul de serioasa ( desi nu am simtit-o)  , motiv pentru care doctorul de garda mi-a spus sa urmaresc daca burta se intareste prea tare.

David simte ca va avea loc o schimbare pentru ca ma imbratiseaza mereu si de vreo saptamana face precum un bebelus cand se alinta.

Nu stiu cum vor trece zilele de internare fara el. Sper din suflet sa nu imi simta foarte tare lipsa.  Nu am mai fost despartiti niciodata atata timp. Nici o noapte fara el…

Si cand voi veni acasa va fi , de asemenea ,  destul de greu. Nu voi putea sa il iau in brate si nu stiu cat  de mult si cum va intelege el toate aceste evenimente si schimbari.

Tot ce imi doresc este sa reusim sa ii transmitem faptul ca nimic nu s-a schimbat. Ca el este la fel de important si de iubit.

Pentru maine am emotii mari. Mai mari decat la prima sarcina. Nu stiu de ce..Parca eram mai curajoasa acum 2 ani.

Sper din toata inima sa fie bine micuta noastra si operatia sa decurga bine.

Revin maine cu vesti bune! .. nu se poate altfel!

 

 

Sarcina 2 -Saptamana 38


Deja ma resemnasem cu ideea ca voi fi programata pentru operatia de cezariana la 38 de saptamani. La ultima consultatie , doctorul a constatat ( verificand si ecografiile anterioare) ca bebe mereu a fost ceva mai mic, motiv pentru care este posibil ca si conceptia sa fi avut loc mai tarziu. Am cazut de acord sa mai stam o saptamana , macar din punct de vedere pulmonar sa fie pregatita ( chiar daca nu ia in greutate )

Inca sunt variatii pe artera uterina si mi-a recomandat sa fiu foarte atenta la miscarile bebelusului.

Capul micutei a stagnat la 34 de saptamani si asta ma ingrijoreaza cel mai mult. M-am apucat sa citesc tot felul de articole in legatura cu aceasta situatie si cred ca mai mult rau am facut. Am citit lucruri ingrozitoare si am preferat sa ma opresc si sa nu intru in amanunte.

Sper din suflet sa fie bine si sa reziste inca o saptamana acolo unde zic eu ca ii este cald si bine.

Cu David am fost la endocrinolog ( asa cum ne-a sfatuit chirurgul) si totul este bine. Mai trebuie sa facem doar ecografia testiculara si apoi sa revenim cu rezultatele ca sa stabilim ce este de facut. Totusi, nu cred ca are nici o problema si nu va fi cazul sa apelam la operatie. Sa vedem ce ne va spune doctorul… Voi detalia acest subiect cu alta ocazie.

Sarcina 2- Saptamana 37 de sarcina


Am avut parte de niste saptamani destul de stresante cu toate problemele lui David de sanatate si am  umblat mult pe la doctori. Totusi, ma bucur ca am gasit un doctor care sa fie dispus sa ne raspunda tuturor intrebarilor. Mai mult, am apreciat faptul ca nu s-a grabit sa isi dea cu parerea inainte de a ne trimite la ecografie.

Am spus ca voi scrie separat despre toate aceste aspecte ca sa nu vorbesc in aceeasi postare despre prea multe.

Astfel, postarea aceasta este despre ea. Despre minunea de 37 de saptamani..

Incepe numaratoarea inversa.

Am fost la consultatie zilele acestea si speram sa fi luat in greutate.

Se pare ca a ramas tot cu capul mai mic (cu 3 saptamani) si in greutatea a luat doar 20 de grame intr-o saptamana- foarte putin. Pozitia ei este una specifica pentru a-si face cu bine venirea pe lume pentru ca este cu capul in jos.

Exista niste fluctuatii la nivelul arterei uterine. De fiecare data au fost prezente. Acesta este si motivul pentru care nu se alimenteaza asa cum ar trebui bebe.  Doctorul spune ca este din cauza trombofiliei. Sa maresc injectiile pe ultima suta de metrii nu este solutie..

Pe mine ma ingrijoreaza capul cel mic si kilogramele prea putine.

Doctorul, in schimb , nu pare atat de ingrijorat. L-am vazut mai mult ingrijorat de faptul ca va fi plecat in perioada 27 aprilie-2 mai.

Si sotul meu va fi plecat in data de 29 si 30 aprilie.

Initial, doctorul stabilise ( cu acordul nostru) cezariana pe 2- 3 mai. Sotul meu este ingrijorat sa nu fie prea tarziu si de cand a aflat ca va fi plecat si medicul in perioada in care este si el plecat isi face si mai multe griji.

In plus, copilul nu mai ia in greutate si este si cu capul in jos.

Astfel, a reusit oarecum sa ii transmita si medicului aceasta stare de ingrijorare , desi el este genul de doctor care considera ca este bine ca fatul sa isi petreaca cat mai mult timp in mediul intrauterin.

I-am propus medicului sa facem operatia pe 27 aprilie ( inainte sa plece)  , insa nu vrea sa plece fara a ma supraveghea macar 2 zile dupa operatie,   mai ales  ca am trombofilie si pot aparea diverse complicatii ( spune el)

In concluzie, suntem derutati si noi si doctorul si nu stim cum sa facem ca sa fie cat mai bine..

A ramas sa il sunam vineri ca sa stabilim ce facem si intre timp el sa se uite peste ecografiile de la 9-11 saptamani ca sa vada daca varsta gestationala coincide cu cea fetala.

Sa mai spun ca sunt ingrijorata si nici nu stiu cum ar fi mai bine?

La prima sarcina totul a functionat asa cum trebuie in ultimul trimestru. A inceput rau, dar s-a terminat totul cu bine. Copilul lua bine in greutate. S-a nascut la 39 de saptamani. Nu aveam griji si nici emotii. Eram optimista, increzatoare si stiam ca am langa mine oameni care sa- si faca griji in locul meu. Eram ferita de tot stresul acesta pe care acum il resimt. As fi crezut ca a doua oara va fi mult mai usor, ca stiu la ce sa ma astept..

Cu toate acestea imi fac mult mai multe griji decat la prima sarcina. Cu David totul a  fost calculat, monitorizat..stiam pana si ora fertilizarii. Faceam injectii de 0, 6 preventiv si bebe lua bine in greutate.

In plus, doctorul anestezist de acum 2 ani mi-a recomandat sa renunt la clexane cu 24 de ore inainte ( practic nu am mai facut injectiile cu pricina in dimineata operatiei)

In ziua operatiei era un alt doctor anestezist care a fost langa mine,  m-a supravegheat si sustinut pe intreaga perioada a interventiei.

Mdaa. .De aceasta data sunt foarte derutata in ceea ce priveste anestezia.

A doua zi dupa ecografie am fost sa vorbesc cu medicul anestezist sa vedem cand oprim clexanul si ma asteptam sa imi spuna sa procedez la fel ca in prima sarcina , sa intrerup cu 24 de ore inainte. Surpriza mare cand un doctor anestezist nou care va  fi saptamana viitoare in tura 1 mi-a spus ca trebuie sa intrerup cu 72 de ore cel putin inainte de operatie. I-am explicat ca la prima sarcina am procedat altfel, dar nu l-a interesat cum procedeaza alti doctori. I-am explicat si ca fac o doza mai mica fata de sarcina anterioara. ..Mi-a spus ca el face exact ca la carte si ca nu il intereseaza ce doza fac.

Apoi mi-a spus sa il astept pana termina si cea de-a doua operatie ca sa ma consulte..( deja asteptasem aproape 2 ore sa iasa din prima operatie) . Dupa aproximativ o ora a revenit si mi-a explicat ca in cazul in care am hemoragii din cauza clexanului nu va putea sa imi introduca analgezice dupa operatie, ca pentru el este o responsabilitate mare sa ia in primire o pacienta care face clexane, ca in mod normal injectiile se opresc la 36 de saptamani( ????). Era destul de revoltat pe doctorii hematologi care recomanda intreruperea tratamentului doar cu 24-48 de ore. Spunea ca anestezistul este cel care se confrunta cu hemoragiile, nu dr hematolog..

Apoi s-a uitat in gatul meu (Sincer nu stiu de ce ) si m-a intrebat daca ma doare gatul. Chiar m-a durut in dimineata respectiva…Mi-a recomandat sa fac o analiza sa vad daca nu am vreo bacterie in gat..

M-a derutat total si m-a si speriat intr-o oarecare masura.

Am sunat doctorul meu ginecolog si mi-a spus ca nu se poate sa intrerup cu 72 de ore inainte tratamentul..La fel mi-ar fi spus si dr hematolog..Eu oricum nu imi asum un asemenea risc..

A ramas sa ne auzim vineri cu medicul care supravegheaza sarcina si atunci vom stabili exact cum  procedam. Tot atunci vom stabili si data.

Pana atunci raman dezorientata total in  ceea ce priveste nasterea . Nu stiu nici cand va avea loc, nici cand voi renunta la injectii.

Si totusi….

Daca as avea contractii si as fi nevoita sa nasc de urgenta nu as mai avea timp sa renunt la injectii…

Atunci oare ce ar face doctorul acesta anestezist???

Sper sa ne auzim cu bine…Poate pana atunci mai ia si bebe cateva grame..

 

Sarcina 2- Saptamana 36 de sarcina


Tocmai ce mi-am propus o perioada linistita cu multa odihna si pace si a urmat o perioada plina de intamplari nepravazute si nu tocmai placute. In ultimele 2 saptamani am umblat destul de mult cu David pe la doctori. Nu era de ajuns faptul ca am ajuns la Urgente cu obrazul lui..trebuia sa mergem si la pediatru ca sa vedem de ce il ustura cand face treaba mica. Si daca tot am ajuns la pediatru, trebuia sa ajungem si la un chirurg ca sa ii verifice un testicul.

Uite asa mi-am petrecut singurele 2 saptamani in care mi-am propus sa nu fac nimic altceva decat sa stau linistita si sa imi petrec cat mai mult timp de calitate cu David.

Voi reveni asupra ambelor probleme de sanatate intr-o postare separata.

Pana atunci as vrea sa povestesc putin si despre miracolul din mine. Miracol care se pare ca a ramas cu capul mai mic. Acum doua saptamani avea capul cu 2 saptamani mai mic si luase in jur de 2000 gr. Acum, la 35 de saptamani are capul cu 3 saptamani mai mic insa a luat in jur de 2700 gr. Stiu ca ecograful nu arata cu precizie si poate exista o marja de +-.

Cu toate acestea, ma ingrijoreaza capul acesta mic. Medicul mi-a spus ca este posibil sa fie un copil cu capul mai mic si ca acest lucru nu trebuie sa ne ingrijoreze.

Nu ma linisteste atat de mult nici atitudinea pozitiva a doctorului. Vreau sa am certitudinea faptului ca a mea minune din pantec este sanatoasa si ca are un cap normal si stiu ca acest lucru se va intampla doar atunci cand o voi tine pentru prima oara in brate.

Cu toate acestea, am incredere in aceasta mica faptura luptatoare care s-a incapatanat sa stea acolo in ciuda tuturor obstacolelor la care fara vreau si sa stiu am supus-o. ( nopti nedormite, efort fizic, drumuri lungi, stres, examene, comenzi pe ultima suta de metri,etc). La acestea se mai adauga si un copil nazdravan si simpatic care are nevoie de toata atentia mea in aceasta perioada.

Sper din suflet sa fie totul bine. Se spune ca sarcina reflcta mult personalitatea copilului in viata extrauterina. Cu David am stat mult in pat. Am citit mult, m-am rugat si am gatit, insa nu pot spune ca este un copil foarte linistit. Este energic, vioi, vesel si mereu in miscare. Insa este iubitor, sensibil si mamos.

Poate ca Iris, contrar modului in care mi-am trait sarcina va fi linistita insa puternica.

Ceea ce este cert este ca o dorim in viata noatra din toata inima si suntem cu adevarat recunoscatori pentru ca s-a intamplat sa avem parte de inca un miracol.

Tot ce imi doresc este sa fie sanatoasa si sa ne bucure in fiecare zi cu prezenta ei.

Mai este putin…

O zi infernala la Spitalul de copii din Brasov- Sarcina 2- 35 saptamani


Se pare ca se poate si mai rau. Si cum o problema nu vine niciodata singura..trebuia sa se mai intample inca ceva care sa ne faca ziua plina de ghinioane.

De dimineata David avea un comportament cam ciudat. Se tinea cu mana de pampers si schita o oarecare durere.

De la antibiotice a facut o iritatie urata in zona scutecului si nu i-a trecut decat cu Neoprezol..o crema buna , dar puternica. Acum imi era teama sa nu fi patit ceva in zona penisului din cauza cremei. Oricum, intentionam sa merg cu el la un control de rutina, mai ales ca suspectam a fi ceva in neregula cu un testicol..nu stim sigur daca a coborat..Multe probleme mai au si baietii..Si eu care credeam ca este mult mai simplu la ei…

Asa ca am sunat la o clinica privata si am prins o programare in aceeasi zi.

Am fost la Medlife pe Nicopole, la Urgente si am dat de o doamna doctor foarte de treaba.( Oniga Ioana).  Am asteptat 30 de minute , insa mi-au spus cei de la receptie ca este un caz mai special ..si am inteles, binenteles. Pentru mine conteaza mult modul in care iti vorbeste omul, mai mult decat situatia in sine. Binenteles ca imi doream sa intru exact atunci cand eram programata, mai ales ca este o clinica privata si aveam si programare, insa inteleg ca sunt cazuri mai grave care necesita interventie prioritara.

I-am explicat doamnei doctor simptomele si a mi-a recomandat sa ii fac analizele de urina , suspectand o infectie urinara.

Din pacate, doar a doua zi de dimineata puteam sa recoltez urina intr-o punga  speciala pentru ca David inca nu face la olita.

Il durea cand facea pipi , insa parea a fi o durere suportabila. Eram multumita ca am fost din timp la doctor ca sa nu stea mult timp cu durerea respectiva.

Am ajuns acasa multumita ( daca pot spune asa)  ca nu are nimic grav.

Dupa amiaza a iesit afara cu tati , in parc. In parc David are cativa prieteni cu care se joaca. Uneori au divergente si se mai imbrancesc , mai ales cand se cearta pe mingi. Asa s-a intamplat si ieri. Au iesit din parc si sareau pe un capac. In zona era si o teava …David a nimerit cu obrazul fix in teava..

Eu tocmai coboram cand mi-am vazut sotul cu copilul plangand in brate. Cand i-am vazut fata taiata si plina de sange m-au luat toti fiorii.

Binenteles ca primul impuls a fost acela de a imi acuza sotul de neglijenta, la fel ar fi facut si el. Stiu totusi ca s-ar fi putut intampla cu orice si oricui.

Unde poti sa mergi in astfel de situatii decat la Spitalul de Copii..

Speram totusi sa il ia repede in primire tinand cont de situatia lui.

David  este un copil vesel chiar si in astfel de situatii si era plin de energia. Si-a luat pana si mingea cu el si nu reuseam sa il dezlipim de ea.  Drept urmare,  cei de la Urgente au considerat ca nu este un caz prioritar si am asteptat destul de mult pentru doar o fisa de trimitere la Chirurgie.

La un moment dat, ne-am pierdut si rabdarea si bunul simt si i-am cerut unei asistente un pansament pentru ca ii curgea sange si parea ca nimanui nu ii pasa. Ni s-a dat un pansament simplu, fara rivanol…si acela dat asa fara pic de compasiune.

La un moment dat, am intrebat cat trebuie sa mai asteptam. Au spus ca arata bine copilul, este vioi si nu e cazul sa il primeasca in graba. Cu toate acestea, iesise de mult o mamica cu un copil. I-am spus asistentei ca i se invineteste obrazul din ce in ce mai tare si foarte revoltata mi-a spus ca e normal, ca se va invineti si mai tare.

Chiar m-a intrebat daca eu nu m-am lovit niciodata. Cum de nu stiu atata  lucru? Se va invineti din ce in ce mai tare. Si maine, si poimaine si peste 5 zile..

Intre timp am sunat la Medlife si la Sf Constantin sa intreb daca primesc urgente si pe sectia de Chirurgie. Raspunsul a fost ca nu.

In cele din urma am intrat si noi si am stat aproximativ un minut cat ne-a dat trimitere la radiografie. Un rezident ne-a intrebat daca copilul are toate vaccinurile..si cam asta a fost tot. 2 ore pentru un minut.

La radiogragie a intrat sotul cu el. Eu nu am voie, fiind insarcinata, insa stiam ce urmeaza..un mare chin pentru David. Stiam de cand si-a spart capul cat de chinuitor este pentru el sa stea nemiscat.

Apoi am fost trimisi la Chirurgie unde era un medic rezident, o tanara care mesteca guma intr-un mod destul de vizil..prea vizibil. Nici nu am asteptat sa ne cheme si am si intrat..

A vrut sa citeasca radiografia , dar nu mergea aparatul…I-a spus sotul meu ca trebuie bagat in priza.

Hihi..sunt de dimineata aici..nu mai stiu ce e cu mine..

Rana nu parea adanca si a spus ea ca este in regula daca doar curata zona si pune un pansanent special care are rolul de a aduna pielea si de a proteja zona de infectii.

A urmat un nou episod de cosmar pentru al meu copil. Sa stea nemiscat atata timp..fiecare il tinea de ce putea.

Am intrebat inca o data doctorul rezident daca sigur nu necesita coasere, desi nu mi-as fi lasat copilul pe mana ei.

Mi-a spus ca nu este necesar, ca este o taietura superficiala, dar ca ea ar putea sa il coasa in doua parti daca vreau.

– Dar necesita? Am insistat cu intrebarea.

-Eu pot , daca vreti…

Mdaa…Te astepti la un raspuns ferm din partea unui medic in astfel de situatii. Nu eram la magazin sa aleg eu un produs anume.

Era vorba despre copilul meu si un specialist de la care aveam pretentia sa imi spuna ce este cel mai bine de facut. Aveam nevoie de o certitidine, de raspunsuri. Singura certitudine transmisa de aceasta a fost ca ii va ramane oricum semn. Si o spunea natural si firesc..fara nici un fel de parere de rau.

Pentru mine ca mama sa stiu ca voi avea un copil cu semne pe fata toata viata nu este tocmai placut, chiar daca sunt constienta de faptul ca exista probleme mult mai grave pe aceasta Planeta.

Nu am nimic cu medicii rezidenti, din contra. Consider sau consideram ca sunt mult mai dedicati, fiind la inceput de drum..Mai interesati, cu mai multa compasiune si empatie..si cu siguranta sunt multi medici tineri asttfel. Aseara insa am fost dezamagina din nou de sistemul nostru medical si de Spitalul de Copii..si pe langa acesta si de un medic rezident.

Ce am observat eu in neregula in acest spital?

Este cred a 5 oara cand ajung acolo. O singura data, am dat de o doamna draguta asistenta care imi dezvaluise ca si ea a alaptat mult timp. Era mama si m-a incurajat sa alaptez chiar daca bebe avea probleme digestive.

In ultimele dati nu am mai vazut-o..

In acea incapere unde sunt primite cazurile de urgenta sunt doar functionari publici , infirmiere si asistente.

Asistentele sunt cele care fac legea si care stabilesc prioritatile.

Rareori gasesti cate un rezident…

Nu exista nici un doctor specialist la parter..adica la primire urgente.

Astfel, rezidentii nu prea au de unde sa invete…

Pacientii nu sunt tratati corespunzator.

Nimeni nu spune nimic niciodata..pentru ca asa consideram noi ca este normal si firesc.

Si cel mai tare deranjeaza si doare indiferenta, nepasarea si atitudinea personalului.

Nu neaparat faptul ca stai si astepti…

Inteleg ca sunt triate cazurile in functie de gravitate…desi atunci cand David si-a spart capul nu era aglomerat si am asteptat o ora doar ca sa intru la Chirurgie.

In fine, m-a deranjat de fiecare data atitudinea fata de parinti si copii. Consider ca majoritatea celor de acolo au decis sa imbratiseze aceasta meserie in primul rand pentru iubirea fata de copii si fata de oameni…indiferent de statutul social al acestora..

Ceea ce nu inteleg este unde dispare aceasta iubire? De ce se uita atat de usor adevaratul sens al acestei meserii.

Da…stiu ca sunt si exceptii..si ma inclin in fata lor pentru ca isi pastreaza integritatea intr-un sistem atat de haotic.

Si nu inteleg unde sunt medicii cu experienta..Nu i-am vazut niciodata acolo jos, la parter…

Am plecat de acolo dezamagita total si incurajata ca semnul va ramane, desi taietura este superficiala..

Sper din toata inima sa nu ramana nici un semn. Cu siguranta voi face tot ce imi sta in putiinta in acest sens. Semnul nu este mare, insa este sub ochi. Momentan se vede, chiar daca taietura nu este adanca.

Cateva luni sigur se va vedea rana , dar sper sa se vindece bine si repede. Stiu ca, de obicei, copiii au o putere fantastica de vindecare si de regenerare.

Are o fata mult prea frumoasa David, o fata care merita din plin sa fie curata, lipsita de orice defect.

Seara, David si-a dat jos pansamentul minune. Cautasem deja la farmaciile deschise non-stop si nu am gasit genul acela.

Sotul meu s-a dus din nou la spital si a rugat asistentele de acolo sa ii dea pana maine , contra cost, binenteles.

Nu au vrut sa il ajute, spunandu-i ca este pe inventar..

In cele din urma i-au dat cateva bucati de leucoplast de cea mai proasta calitate, deci nu ceea ce ii trebuia copilului.

Nu stiu cum de s-a gandit  sa treaca si pe la Spitalul Judetean si acolo chiar daca personalul nu l-a putut ajuta ( caci nu aveau pentru rani superficiale pansamente) ,  l-a indrumat catre o anumita farmacie deschisa non- stop unde l-au asigurat ca va gasi ceea ce cauta…si asa a fost!

O altfel de atitudine. In concluzie nu conteaza doar sistemul bolnav din care cu sau fara voia noastra facem parte. Conteaza si omul care face parte din acel sistem. Fie ca este vorba despre un asistent sau un medic. Omul sfinteste locul!

Sarcina 2- Saptamana 30


Sunt în urma cu postarile și va trebui sa revin asupra multor săptămâni.

Oricum,  scriu pentru mine și pentru ai mei copii. Dacă din întâmplare , anumite postari vor ajuta și alti părinți m-as bucura nespus.

La început , am vrut sa scriu doar despre mine și despre cei care întâmpină aceleași probleme. Am vrut sa mă limitez la postari care au în vedere dorința de a obține o sarcina.  Despre probleme de infertilitate și despre cât de mult ne afectează viața lipsa unui copil atunci când dorința este atât de mare….și , în cele din urma,  s-a produs miracolul în viața mea. Drept urmare , acest blog s-a transformat în ceva mai mult decât plănuisem.

Intre timp , am mai fost binecuvântați cu un miracol. Sunt dovada clara ca se poate!   Ca se întâmplă minuni! Ca trebuie sa nu incetam sa credem în visele noastre!

Nu am uitat de unde am plecat și nici scopul pentru care acest blog a fost creat.

Revenind la viață mea de zi cu zi…

Îmi este din ce in ce mai greu sa fac fata tuturor activităților de zi cu zi.

Dacă în sarcina cu David nu faceam nimic altceva decât sa stau în pat,  sa fac cumpărături pentru bebe și sa scriu pe blog, în aceasta sarcina sunt extrem de solicitată. ..și timpul parcă zboară.  Pot sa număr pe degete de câte ori m-am odihnit în timpul zilei. ..

Nu mă plâng. .Cred ca nici nu simt nevoia de odihna…Tot ce îmi doresc este sa îmi rezolv tot ce mi-am propus pana nasc.

Cel mai tare ma deranjează hormonii.  Sunt extrem de sensibila și îmi pierd repede răbdarea.  Nu cu David. Cu el reusesc de cele mai multe ori sa am răbdare. Poate și pentru ca ma simt puțin vinovata fata de el. Nu știu de ce, dar sunt conștientă ca simte ca va mai veni cineva în viața noastră.  Poate și faptul ca am renunțat la tzitzi mă face sa mă simt vinovata,  deși totul s-a intamplat treptat,  firesc.  Nu am plecat de acasă și nu am apelat la tot felul de metode, deși a fost o perioada cand eram tentată sa fac asta. ( atunci când durea foarte tare si simțeam ca nu mai pot sa continui- despre sarcina și alăptare voi scrie cu alta ocazie)

Îmi este dor sa îl simt la pieptul meu..Și mă doare atunci când întreabă ( rar) de ea ( de tzitzi ). Întreabă,  dar nu o caută.  Simt ca ceva s-a rupt, ca este mai independent. Am pierdut puțin din el pentru ca nu mai împărțim același trup. Cu toate acestea,  este la fel de afectuos  și de mămos.

Odata cu intarcarea, au început șa se produca si diverse modificări hormonale. Nu știu dacă din cauza sarcinii sau a înțărcarii,  însă mă simt mult mai irascibila.

Am nevoie de ajutor și totuși nu am, vreau sa își petreacă altcineva puțin timp cu David ca sa pot sa îmi termin treburile și totuși,  as vrea sa stau eu cât mai mult cu el.  Vreau sa am companie și totuși as vrea sa fiu singura. Probabil am supărat câteva persoane în aceasta perioada, dar mă gândesc cu groaza cum va fi cu doi copii și cu încă doua generații de adulți care sunt dornici sa mă ajute chiar si atunci când nu va fi cazul. Apreciez sincer intenția și sunt conștientă ca voi avea nevoie de ajutor , însă știu ca vor fi și momente în care o sa vreau sa ma descurc singura. Încerc sa găsesc o cale de mijloc,  astfel încât sa nu se supere nimeni și toată lumea sa fie fericita..si în același timp, toață lumea sa poate sa își petreacă puțin timp cu copiii.

Ceea ce totuși am constatat este faptul ca David este mult mai cuminte și liniștit când este doar cu mine sau cu tata. Cu cât sunt mai multe persoane în jurul lui și pe capul lui cu atât este mai agitat.

Mdaa…știu. ..Poate ca nu voi fi înțeleasă de toată lumea vizavi de ceea ce am scris mai sus…Poate ca multe mămici ar da orice sa aibă ajutor.  Sunt totuși sigura ca sunt și mămici care înțeleg ce vreau sa spun.

Revenind la cele 30 de săptămâni de sarcina..

Mă simt mare. Din ce în ce mai mare.  Am impresia ( și cred ca nu e doar o impresie) ca am o burta imensa.  Și bebelușa misca mult și des.

Săptămână viitoare vom merge la control și sunt curioasa câte kg va avea.

Ar trebui sa nasc la inceputul lui mai. Data probabila a nașterii este 8 mai.  Hematologul recomanda cezariana cu 2 saptamani înainte de termen din cauza trombofiliei.

Ginecologul ar vrea sa nasc pe la începutul lui mai…tot prin cezariana.

Eu? Eu as vrea sa încerc un NVDC…dar nu cu orice preț.  Doar dacă s-ar putea…Pentru asta as avea nevoie si de acordul și sprijinul medicului,  ceea ce nu cred ca s-ar întâmplă.

Momentan lăsăm totul la voia întâmplării. Nu știu de ce am impresia ca voi naște mai repede și atunci este posibil sa ne ia pe toți prin surprindere și sa se întâmple poate natural.

2 ani de fericire!


2 ani de fericire!

FB_IMG_1494437669622

Astăzi este vorba despre fericire. Despre iubire. Despre inocenta. Despre afecțiune. Despre zâmbet…cel mai frumos zâmbet! …zâmbet de copil !

Astăzi este despre tine! Despre zâmbetul tau cald și sincer. Despre iubirea necondiționată pe care ești in stare sa o oferi.

2 ani care au trecut…nu știu când ..

Și un pitic atât de mic..  care intre timp a devenit un mic băiețel.

Ce pot sa spun eu despre al meu copil în aceasta importanta zi?

Ca a fost cel prea dorit? Ca îl iubim nespus ?…așa cum fiecare părinte își iubește puiul.

Ca ne uimește în fiecare zi ?

Ca este minunat și deosebit?

Au trecut doi ani minunați în care am învățat atât de multe lucruri de la copilul meu! Și învăț un continuare..

Ca orice parinte, mai și greșesc in dorința mea de a-l creste frumos și bine. Și el mă iartă de fiecare data. Pentru ca mă iubește necondiționat …așa cum îl iubesc si eu pe el.

Este o perioada atât de frumoasă din viata luI.  Fiecare zi este o noua aventura.

Astăzi , de ziua lui, ii doresc sa aibă o copilărie fericita!

Sa ne ierte pe noi,  cei mari,  atunci când se întâmplă să nu îl înțelegem.  Sa își păstreze mereu zâmbetul frumos, curat și inocent. Sa ma iubească mereu la fel de mult☺.. Sa aibă o copilărie fericita și sa fie mereu sănătos și voios.

Nu pot decât sa îi mulțumesc în fiecare zi pentru ca ne-a ales pe noi! Pentru ca ne bucura în fiecare zi cu toate năzbâtiile lui inocente. Pentru ca ne invata în fiecare zi sa iubim sincer și curat. Pentru ca prin el și cu el,  am cunoscut o dragoste pe care nu am fi putut sa o cunoaștem niciodată…

La mulți ani sănătoși și fericiți,   minunea noastră! Te iubim nespus de mult!..încă dinainte de a te cunoaște …și în fiecare zi tot mai mult! Mult, mult, mult

 

 

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=10154306176198806&id=709723805

Sarcina 2- Saptamana 25


Micuta mea are in jur de 34 de cm si aproximativ 600 de grame. In urmatoarea perioada evolutia ei va fi uimitoare. Va creste mult si repede.

Sper sa poposeasca in pantecul meu cat mai mult si sa vina pe aceasta lume pregatita sa infrunte toate obstacolele.  Ca si in cazul lui David, va trebui sa ma programez cu 2 saptamani mai repede din cauza trombofiliei si a injectiilor.

Multe mamici de fetite imi spun ca au nascut mai repede decat ar fi trebuit…

Daca ma vor apuca durerile nasterii mai repede de saptamana 36 voi fi nevoita sa nasc la maternitate. Asa este politica clinicii.

Sper sa nu se intample acest lucru. Chiar daca dam niste bani in plus la clinica privata , stiu ca ma voi simti confortabil.

Binenteles, nu pot face o comparatie pentru ca nu stiu cum este la maternitate. Stiu doar ca eu am fost multumita la prima sarcina si de aceasta data imi propun sa ma relaxez mai mult( in limita posibilitatii tinand cont de durere, oboseala si multe alte aspecte neplacute care vin impreuna cu nasterea si cezariana). Spun asta pentru ca de aceasta data stiu ce ma asteapta acasa. Si mai este si David care va avea nevoie de atentia mea. Gandul acesta ma intristeaza de pe acum. Voi sta separat de el 3 zile si cand ma va vedea ( cu un alt copil) nu voi putea sa il ridic in brate. As da orice sa stie si sa simta ca eu il iubesc neconditionat si ca nimic si nimeni nu va schimba aceasta iubire. Cum se spune? Cand ai doi copii iubirea nu se imparte , ci se inmulteste.

Ma simti inca bine. Sunt enegica si pot sa fac tot ceea ce faceam si pana acum…cu exceptia noptilor pierdute. Mi-am propus sa ma odihnesc macar noaptea. Ziua nu reusesc sa fac acest lucru. Cand doarme David la pranz fac tot ceea ce nu pot sa fac atunci cand el este treaz. Incerc sa lucrez cat mai mult la comenzi, cateodata mai gatesc, fac curat, etc.

In ceea ce priveste trombofilia mea..datorita faptului ca sunt mereu activa si nu prea ma odihnesc ( sangele este in continua miscare) ,  analizele ies foarte bine. Surprinzator de bine. Didimeri este mic si oricat de mult ar creste ( caci este normal in sarcina sa se intample acest lucru)  este in parametrii. Asadar, doctorul hematolog mi-a spus ca nu are rost sa ne mai vedem ca nu are cum sa creasca surprinzator de mult in urmatoarea perioada. Mi-a spus sa trec pe la ea dupa ce nasc sa ii povestesc ce mai fac , daca vreau☺…si sa continui tratamentul cu clexane.

Asadar, sunt bine si sper sa decurga totul la fel de bine pana la final…si mai presus de orice sa am un bebe sanatos!

Craciunul Sarcina 2- Saptamana 23


Craciunul de cativa ani reprezinta altceva pentru noi . Inainte totul se rezuma la mancare si distractie. Acum totul se rezuma la notiunea de familie, la liniste si pace sufleteasca. Mi-am propus ca in fiecare an , de Craciun sa ne petrecem cat mai mult timpul cu copilul/ copiii. Totusi, este vorba despre ei, despre suflete inocente, despre credinta, zambet, bucurie pura..

Copiii sunt cei care fac Craciunul sa fie cu adevarat o sarbatoare. Ar mai veni mosul daca nu ar exista un copil in acea casa? Ar mai fi bucurie ? Galagie?  Credinta ?

Toate ar fi doar un nou prilej de a petrece. O  zi  din calendar in care ne-am distrat formal.

Sa fim copii! Sa credem cu adevarat in magia acestei Sarbatori. Sa invatam sa primim si sa daruim. Acesta este Craciunul. Sa fim alaturi de persoane dragi. Sa fie liniste si pace in suflet si in casa.

La David si anul acesta a venit mos Craciun..Sotul meu a vrut sa fie prezent mosul cand se impart cadourile. ( eu nu am tinut neaparat) . David s-a comportat cu el ca si cu un alt om. Eu nu prea sunt adepta lui mos Craciun in persoana. Am mai explicat de ce. Consider ca noi, adultii,  fortam putin lucrurile. Ca oricat de mici ar fi , copiii au capacitatea de a intelege ca au primit ceva de undeva, de la cineva…ca acea persoana nu trebuie sa existe neaparat in realitate sau in carne si oase. Cred ca asa ar crede mult mai mult in miracole.

S-a bucurat binenteles de cadoul primit, dar nu pentru mult timp. Tot noi suntem inca jucariile lui preferate.

Si ma bucur ca este asa!☺

 

Sarcina 2- Saptamana 22


Totul a revenit la normal. David s-a bucurat tare mult cand si-a revazut tatal. Acum pot sa merg linistita intr-o alta camera fara sa planga dupa mine. Pot sa fac baie linistita. Chiar sa-mi beau cafeaua dimineata.

Prima oara cand a iesit sotul meu afara fara David , copilul a plans si mi-am dat seama ca ii era teama ca nu se va mai intoarce.

A trecut cam o saptamana de cand serveste lapte dintr-un singur san. Din stangul a inceput sa serveasca din ce in ce mai rar. Din cauza aceasta ma durea rau si am inceput sa ii dau si mai rar din el. Nu am avut probleme , desi nu am apelat la medicamente sau ceaiuri.

As vrea ca treptat sa renunte singur si la sanul drept.

Cred ca problemele apar atunci cand se produce intarcarea  fortata. Sa vedem cum va fi in cazul nostru.

Bebe din burtica isi face prezenta din ce in ce mai des. Incep sa ii simt miscarile si devin mult mai constienta de faptul ca in mine exista o alta viata care depinde in totalitate de mine. Este minunat.

Cine ar fi crezut ca voi fi atat de norocoasa? Mi-am dorit atat de mult sa am doi copii. Mi- am dorit sa trec prin experienta de a fi parinte si de baiat si de fata.Toate acestea s-au intamplat fara sa fac mari eforturi in acest sens. Mi-am dorit, am sperat, insa nu am depus eforturi pentru a transforma aceasta dorinta in realitate. In sinea mea stiam ca se va intampla candva ( nu stiu de unde aceasta siguranta), dar nu imi imaginam sa fie atat de repede si in situatii atat de neasteptate. Acum iata-ma la mai bine de jumatate din drum si cu un pachet de 2 ani dupa mine. Va fi greu, dar frumos. Sunt sigura. Tot ce imi doresc este sa dau nastere unui copil sanatos.

David cel cu capul spart si eu..in Saptamana 20 de sarcIna


Bebe din burtica are acum aproximativ 25 cm si cantareste în jur de 300 gr.

Prima parte a lunii decembrie ne-a prins fără tati acasă.  Înca sunt apta de multe lucruri și nu mă simt foarte însărcinată…

Cu toate acestea, mama mă ajuta si îl scoate dimineață pe David afară. Este și un mod de a -și petrece timpul cu bunica lui.

Bunica mea mă ajuta cu gătitul. Astfel, reușesc cam 2 ore pe zi sa lucrez la proiectul meu handmade și sa onorez comenziile pe care le am. Luna decembrie a fost destul de aglomerata în comenzi.  Acest lucru m-a mobilizat , dar m-a și obosit. Mai ales ca, în aceasta perioada, David este foarte irascibil și nu sta deloc fără mine. Și când merg la baie trebuie sa îl iau cu mine.

Mai sunt doar 2 zile  și va veni tati acasă …sper ca atunci lucrurile sa revină la normal.

Revenind la titlul poștarii…David si-a spart capul cu trei persoane lângă el. Mama mea care îl adusese de afară, eu care lucram in sufragerie și bunica mea care gătea în bucătărie.

David făcea ture de la una la alta si a alunecat în hol  ( era apa de la zapada ). S-a lovit cu capul de coltul gresiei.

Inițial , am crezut ca plânge de durere și am fugit la el sa îl iau în brațe ca sa îl liniștesc.  Apoi,  am văzut sânge. . și fără sa spun nimic l-am dus la baie si i-am pus un prosop cu apa rece pe rana.  Sângele nu se oprea și singura varianta era aceea de a merge cu el la spital. Am vrut sa merg singura cu el. Mama mea era tare speriata și îmi transmitea o stare negativa. Cu toate acestea, a insistat sa vina. .și bine a făcut.. pentru ca acolo am fost nevoite sa ducem copilul la Radiografie ( așa este procedura) și eu nu aveam voie sa fac asta,  fiind însărcinată.  Am mai fost cu el la Urgente de vreo 2 ori, dar mai mult pentru liniștea mea. Nu a fost niciodată o situație grava sau urgenta. Niciodată nu am stat foarte mult sa aștept,  deși de fiecare era destul de aglomerat.  De data aceasta erau doar doua cazuri. Mi-am așteptat rândul și când am intrat in sala am fost trimisa în altă parte..la Radiografie.  ( deja pierdusem 30 de minute și eram atât eu cât și copilul plini de sange). La Radiografie ne-au primit repede însă nu se vedea bine filmul ( copilul nu stătea, era speriat,  plângea și  mama nu reușea sa îl tina nemișcat.  Am fost nevoiți sa îl repetam. Apoi am revenit cu rezultatul. Am fost trimisa la Chirurgie. La Chirurgie nu era nimeni..Nu erau nici alți pacienți.  Am așteptat cam 20 de minute, apoi am rugat o asistenta sa anunțe pe cineva. ..

Mi s-a spus ca este intr-o intervenție și trebuie sa aștept. ..Apoi a venit o asistenta care i-a făcut fisa lui David și m-a pus sa astept. . Pe hol se tot plimba o dna doctor cu cafeaua..

Abia apoi am constatat ca era dr chirurg…Nici macăr nu fusese anuntata ca sa vine. .cel putin asa cred..refuz sa cred ca un doctor este anunțat sa intervină și el se plimba 20 de minute liniștit prin fata ta..

Copilul era deja epuizat…Eu la fel…

În cele din urma a venit doctorul chirurg. S-a uitat la film și apoi la capul lui David.  Inițial au vrut sa îl coasa; dar s-au gandit sa încerce sa îi oprească sângerarea fără a mai interveni chirurgical…

Eu și trei asistente am încercat sa îl ținem pe David întins ( una de mana,  alta de picior..) O alta asistenta îi ținea un pansament apasat pe rana.

Ne-am chinuit atât noi cât și copilul aproape 20 de minute.La un moment dat, extenuat , David a adormit în suspine…

În cele din  urma, totul s-a terminat cu bine. .

Totuși,  copilul meu a fost tratat cu indiferenta. Aveam impresia ca nimeni nu empatizeaza cu el..Ca nimeni ( inafara de mine) nu îi înțelegea frica.. Ca nu conta pentru nimeni faptul ca plânge.. Sunt conștientă ca sunt cazuri mult mai grave, dar nu ma refer acum la cazul în sine,  ci la copilul meu si al fiecăruia.  La copilul unic care ajunge acolo, care poate nu înțelege ce se întâmplă și este speriat. Care se sperie si mai tare când este tratat cu indiferenta.  Când i se transmite sentimentul ca este unul dintre multi alții..

A trecut. .Câteva zile a fost cam speriat..și eu la fel…

Sarcina 2- Saptamana 19 ( despre mos Neculai)


Încă putin și pot spune ca am parcurs jumătate de sarcina. Bebe arecin jur de 250 grame si cam 15 cm.

A fost o sarcina destule ușoară pana în prezent. Grețurile și stările de lenevească de la început aproape ca le-am uitat. Oricum,  au fost acceptabile fata de prima sarcina .

Pana și hormonii au fost destul de cumpătați..nu am făcut isterii și nici nu am fost exagerat de absurda☺..

Săptămână aceasta a fost mos Neculai …și constat cu tristețe ca s-a cam uitat rostul și sensul acestor Sărbători.  Pe vremea când eram eu mica, copiii ( inclusiv eu) primeau fructe și dulciuri si de mos Craciun jucarii. Aceasta era oarecum si diferență între cei doi mosi ( Nicolae și Crăciun )- în mintea mea de copil. Toate acestea erau însoțite de spiritul de sărbătoare. În casa mirosea a cozonac făcut de bunica și de strabunica, ne adunam cu toții  la masa..Noi,  copiii , mergeam cu colindul fără sa avem pretenția de a primi bani. Nu imi aduc aminte de foarte multe cadouri pe care le-am primit de Crăciun. ..și nu pentru ca ele nu au existat, ci pentru ca au existat alte lucruri mai frumoase și mai nepretuite care mi-au ramas întipărite în sufletul meu de copil.

Acum, moș Neculae,  vine cu jucării de tot felul..și se lauda pe facebook ca este bogat și ca are copii cuminți.  Același lucru îl face și mos Crăciun. .care binenteles,  este și mai bogat și are copii și mai cuminți.  Cumințenia se răsplătește prin bogăție..

Ca sa nu fiu sau ca sa nu par absurda…binenteles ca si al meu copil a primit cadouri…nu multe. ..Noi, preferam sa luam puține , dar sa știm ca le folosește cu un anumit scop și ca va fi încântat,  binenteles. Decât sa iau 3 jucării cu 100 lei,  prefer sa iau una cu 100 de lei , dar mai interactivă.

Și totuși…vreau ca al meu copil …(ca ai mei copii în viitor ) sa perceapă aceste sărbători ca fiind ceva mai mult decât faptul ca primesc cadouri și ca trebuie sa se laude cu acestea. .

Sărbătorile,  mai ales cele de iarna, trebuie sa transmită în primul rand iubire,  iertare, credința , afecțiune , lucruri făcute împreună,  timp de calitate petrecut alături de copii ..

Nu sunt un părinte perfect, am încă atat de multe de învățat ..dar ma bucur ca pot sa înțeleg aceste lucruri și tot ce imi doresc este sa pot sa reușesc sa le transmit mai departe copiilor mei adevărata valoare a Crăciunului.  Crăciunul trebuie sa însemne familie și iubire. ..bucuria de a primi si de a darui ..și compasiune pentru cei care nu au aceste minunate daruri de la Dumnezeu..

Sarcina 2- Saptamana 18 de sarcina


Bebe are in jur de 200 grame și aproximativ 14 cm.

Viața își  continua cursul firesc. David mă solicita mult. .. cred ca simte lipsa tatălui chiar dacă ne vedem zilnic pe Skype.

Nu mă lasă să merg nici măcar pana la baie.  În bucătărie este mereu prezent lângă mine , chiar și atunci când mă duc sa îmi pun un pahar de apa.

Ar vrea mereu tzitzi , ceea ce mă enervează,  deși îmi doresc încă sa îl alaptez.  Mă enervează pentru ca doare din ce în ce mai tare. Am tot citit experiențele mămicilor care alapteaza în timpul sarcinii și majoritatea se plângeau de dureri, dar nu îmi imaginam ca este chiar așa de rău.

Încă se trezeste noaptea sa suga iar eu nu mă odihnesc suficient de bine și de mult. Ziua încerc sa profit atunci când doarme ca sa îmi termin la timp comenzile handmade. Nu știu cât timp voi mai putea sa lucrez, dar știu ca îmi place ceea ce fac.

În sarcina aceasta am fost foarte activa. Am făcut și am realizat multe lucruri. Binenteles,  mi-a permis și sănătatea.  Nu am avut probleme,  nu am avut sângerări și m-am simțit mult mai bine decât la prima sarcina cu David.

Injecțiile sunt la ordinea zilei și uneori mi-e greu sa le mai fac în burta, dar încerc sa amân cat mai mult moment în care va trebui sa trec la picioare. ( stiu ca acolo sunt mai dureroase).

Deja am aproape un an și jumătate din viata mea în care am făcut injecții zi de zi.

Nu mă plâng. . știu ca ele sunt cele care în final mă ajuta sa îmi țin în brațe copilul.

Deja mă gândesc cu drag la nume de fetițe , la hăinuțe și accesorii.

Aștept sa treacă aceste săptămâni,  sa vina Crăciunul , sa vina sotul meu acasa, sa facem și morfologia fetala …sa fiu sigura ca totul este în regula.

Pana una alta , viața își urmează cursul , burtica creste, David își trăiește la maxim fiecare zi….așa cum ar trebui sa facem și noi, oamenii mari.

Singuri…fără tati


Și uite ca am ramas singuri! David a simțit imediat schimbarea și si-a schimbat programul de somn. Am încercat sa fac în așa fel incat sa nu simta lipsa tatălui foarte mult. Oricum, este intr-o perioada în care este extrem de atașat de mine și de tzitzi. Pot sa spun ca am avut nevoie de ajutor și l-am primit.  L-am primit mai mult decat as fi dorit. Oamenii sunt binevoitori ..mai ales cei din familia mea …dar uneori , ceea ce este prea mult, strica.

Prima saptamana a trecut greu și nu prea am reușit sa plec de lângă David.

Pentru ca nu am avut de ales, am fost nevoită sa conduc singura cu David și sunt mandra pentru ca am avut acest curaj. Copilul simțea nevoia sa fie plimbat cu mașina și am vrut sa îi arat ca și mami poate sa facă ăsta.  Cu parcarea nu prea mă descurc eu….dar sunt pe drumul cel bun.

Așadar,  am vrut sa îi ofer cât mai mult confort. Știu ca și ei, copiii, oricât de mici ar fi , simt schimbările care se produc în viața noastră și inclusiv a lor.

În fiecare seara aveam program de vorbit cu tati pe skype si ăsta îl încântă tare mult pe David.  După câteva zile,  se ducea singur sa deschidă laptopul.

Am fost singura cu el la doua aniversari și trebuie sa recunosc ca a fost dificil. Am fost nevoită sa stau numai după el și deși,  copilul s-a distrat, pe mine m-au obosit cumplit evenimentele respective.

Când a sosit tata acasă a fost reticient la inceput ( mai mult din cauza emotiilor ), dar în cele din urma s-a bucurat mai mult decât as fi crezut.

Trebuie sa recunosc ca a fost greu. Mă întreb cum reușesc mamele singure sa se descurce…..dar o mamă este în stare de atat de multe lucruri!  Chiar și atunci când nu mai poate …nu știu cum și de unde…dar își găsește energia de a merge mai departe …

Cred ca mamele singure merita întreaga apreciere! Cred ca sunt cele mai minunate ființe , capabile sa indeplineasca atâtea roluri și sa emane atât de multă iubire.

Sarcina 2 – Saptamana 13


Am intrat in prima saptamana din semestrul 2. Bebe are acum aproximativ  7, 5 cm si cam 25 grame. Sistemul nervos este în continua dezvoltare și acum are aspectul unui bebeluș în miniatura.

La controlul ecografic părea mai mic cu o săptămână,  dar știu din sarcina precedenta ca fiecare bebeluși se dezvolta diferit în mediul intrauterin.

Mi s-au luat toate măsurătoarele necesare pentru dublu test și urmează sa fac și analizele de sânge.  Sper sa fie totul în regula!

Grețurile aproape au dispărut.  Mă simt din ce în ce mai puțin insarcinara☺..sI burtica încă este mica.

Viața mea se desfășoară la fel ca înainte de a rămâne însărcinată.  Încă alaptez,  îl mai port pe David în brațe,  dar nu in boba.. Mai pictez și fac diverse decoratiuni atunci când am timp. Singura diferență este ca acum nu mai imi pierd nopțile lucrând.  Este suficient faptul ca David se trezește de câteva ori pe noapte pentru a servi porția de afectiune . Când mă gândesc ca de aproape 2 ani nu am dormit mai mult de 3 ore fără întreruperi…și urmează alți 2-3 ani…dar de merita! ..

David simte cu siguranță o schimbare.  Sânul este din ce în ce mai sensibil și alaptarea uneori este un chin pentru mine..nici laptele nu mai curge așa ca înainte.  Mă tot gândesc (și sper ) ca se va autointarca la un moment dat din cauza asta.  Știu ca se poate sa alăptezi în tandem. Mi-ar plăcea sa fiu o mama atât de curajoasa și de eroina…dar nu cred ca as fi capabila.  MAi sunt câteva luni bune pana atunci..O sa las lucrurile sa curgă de la sine…desi , sunt  momente când sunt atât de irascibila atunci când alaptez și ma enervez și îmi propun sa îl înțarc. ..ca sa nu ne mai chinuim atâta ( nici eu , nici el)  …dar îmi revin repede și îmi dau seama ca poate nu este cel mai bun lucru pe care l-as face. Este destul de sensibil subiectul acesta ..Și merita mai multa atenție ..oscilez mereu intre aceste stări și decizii..În interiorul meu sunt sigura ca voi găsi cea mi bună soluție pentru noi..Și nu vrea sa mă grăbesc si sa iau o soluție pripita care mi-ar aduce în cele din urma regrete.

Din punct de vedere medical, sarcina evoluează bine, nu au fost si nu sunt probleme. Nu am avut sângerări,  nici dureri. Organismul meu este pregătit pentru o sarcina care suporta alaptarea.

Avem timp sa luam decizii…pana una alta , așteptam rezultatul analizei și sper sa revin cu vesti bune!

 

Sarcina 2-Saptamana 9


Simptome și sentimente

Am o stare destul de ciudata.  As vrea sa fac diverse lucruri însă nu am chef de nimic. Încă mai am greturi și acest lucru mă împiedică să mă odihnesc ziua deși, organismul meu are nevoie de odihna. Noaptea nu reușesc mereu sa mă odihnesc bine pentru ca încep sa fie mai dese vizitele la toaleta și David se trezește destul de des pentru a-și lua porția de lăptic.

Da! Încă alaptez …și în jurul meu aud mereu tot felul de reproșuri si de sfaturi precum ca nu ar fi indicat sa mai continui – o sa discut despre acest subiect intr-o postare separata.

Am mare noroc pentru ca am ajutor în ceea ce îl privește pe David.

Inițial am vrut sa îl duc la creșă.  Multe mamici care au piticii la creșă se declara mulțumite și chiar au văzut schimbări pozitive în comportamentul copiilor: au început sa vorbească mai mult și mai bine, Au început sa mănânce mai bine,  etc. Binenteles, exista și aspecte mai puțin plăcute precum ar fi virusii de tot felul care se transmit.

Intenționam sa îl dau doar 4 ore la cresa ..sa se obișnuiască cât de cât în colectivitate …sa se detașeze puțin de mine și eu sa am puțin timp liber pentru mine.

Totuși,  m-am gândit mai bine și cu siguranță ar fi luat multe viroze care le-ar fi adus acasă.  Fiind însărcinată,  cel mai bine este sa mă protejez cât pot de mult. În plus, anumite boli ale copilăriei sunt extrem de periculoase în sarcina.

Am auzit și cazuri mai puțin plăcute în legătură cu creșă. ..Sunt copii atât de atașați de mama ( mai ales cei alaptati) și pentru care, aceasta separare brusca este o adevărată trauma.

Eu nu pot sa spun cum este mai bine. Poate dacă l-as fi dat la creșă as fi putut sa fac o comparație și sa îmi formez o părere mai clara.

Cu siguranță,  sunt părinți care nu au posibilitatea de a sta acasă cu copiii, care trebuie sa înceapă munca…și atunci singura varianta este creșa.

Mi-ar fi fost mai ușor sa am câteva ore libere , dar cred ca așa este cel mai bine pentru amândoi.  De fapt, pentru toți 3..în ecuația asta intra și micul pitic din burtica.

Tratament

Utrogestan 2/ zi, clexane injecții 1/ zi, acid folic 1/zi

Evoluția sarcinii

Piticul din interiorul meu are în jur de 2,5 gr, 2 cm lungime și are dimensiunea unui bob de strugure. Acum si-a pierdut înfățișarea de mormoloc și  seamănă din ce în ce mai mult cu un omuleț în miniatura, deși capul încă este mult mai mare decât restul corpului.

Organele,  deja formate sunt într-o continua dezvoltare.

Peste o săptămână vom merge la controlul ecografic și abia aștept ne revedem piticul.

Sper sa fie totul bine!

 

 

 

 

 

 

La mare cu David ( 2)


Anul trecut a fost surprinzător de bine cu bebe de 6 luni la mare. Atunci am fost în Albena la Hotelul Sandy Beach și am fost foarte mulțumiți de condiții și de stațiune.

Pentru ca am vrut sa facem o schimbare și sa vedem altceva, am ales tot Bulgaria, dar am  optat pentru stațiunea Sunny Beach. Știam ca este în sudul Bulgariei,  lângă Nesebar..și îmi doream mult sa ajung acolo.

La agenția,  am fost pe ultima suta de metrii și nu prea am avut ce sa alegem.  Singurul care părea ok din punct de vedere calitate-pret părea Grand Hotel.

Inițial,  trebuia sa plecam doua familii…Noi și cei cu care am fost și anul trecut..adică cu finutul nostru. Mă încânta  ideea ca David avea cu cine sa se joace și sa-si petreacă timpul.

Cu câteva zile în urma, cununasem niște prieteni dragi și ne-am tot rugat de ei sa vina măcar trei zile …așa ca în luna de miere. Și I-am convins! Aceștia urmau sa vina împreună cu un prieten care în maxim trei zile trebuia sa revină în tara. Si-a găsit cazare aproape de hotelul nostru, tot la all inclusive.

Și totuși,  vacanta aceasta a fost oarecum compromisa. Am început cu stângul.  Cei trei, din urma, își luaseră bilet, dar Ioana, casatorindu-se nu mai avea buletinul valabil. A încercat sa si-l facă la urgente, apoi a încercat sa își facă pașaportul. .în cele din urma a reușit abia a doua zi sa intre în posesia unui document valabil…după lungi încercări…și astfel au pierdut o zi.

Familia cu care noi am plecat a fost, de asemenea, nevoită sa se întoarcă acasă.  El avea pașaportul expirat și nu l-a lăsat sa treacă la vama.  Au reușit în aceeași zi , seara sa ajungă în stațiune,  după ce si-a făcut prietenul cu buletinul expirat, un act valid.  Au condus cam 24 de ore cu un copil de aproape 2 ani.

Noi , nu am avut incidente de genul acesta, însă ne-am rătăcit prin Bulgaria. Sunny Beach este în partea de sud a Bulgariei, aproape de Grecia și am mers foarte mult pana am ajuns la destinație,  mai ales ca am ocolit destul încât sa vedem aproape toată Bulgaria.

David s-a comportat destul de ciudat în mașină.  A dormit vreo 3 ore, apoi pana pe la 6-7 dimineață a fost irascibil, nu vrea nici sa doarmă,  nici sa se joace,  nici sa stea în scaunul de mașină și nici în brațe.  Atunci a avut prima lui criza. Știam ca va urma și o astfel de perioada,  dar mă așteptam să fie în jurul vârstei de 2 ani.  ( voi discuta despre acest subiect cu alta ocazie) .

Spre dimineață a adormit și a dormit mult și bine…ideal pentru noi, care eram disperați pentru ca nu găseam drumul cel bun.

În cele din urma am ajuns cu bine la Hotel. Personalul nu atât de amabil ca si în Albena. Am fost nevoiți sa plătim parcarea, deși era inclusa în preț.  Un hotel imens,  de mai bine de 800 de camere, avea 12 locuri de parcare.

Hotelul frumos pe dinafară , dar în interior nu era renovat recent deși era de 4 stele. A fost totuși,  acceptabil. Nu era murdar și camerele erau spațioase.  Mâncarea nu atât de diversificată în comparație cu hotelul de anul trecut, dar aveai ce sa găsești pe gustul tău.  Plaja cu nisip fin, dar cu resturi de țigări pe alocuri și fără coșuri de gunoi. Albena este momentan cea mai curata stațiune pe care am vizitat-o.Totuși,  stațiunea Sunny Beach este mare și extrem de frumoasa. Este animata și nu reușești sa te plictisești.  Un fel de Mamaia a noastră,  dar mult mai mare și mai frumoasa.

Lângă , se regăsește Nesebarul care merita cu desăvârșire vizitat.  Un fel de Sighișoara înconjurată de apa. Contrucții medievale inconjurate de o mare albastra, infinita. O stațiune populata și totuși liniștită.

Copilul mereu s-a simțit excelent la mare. Știam ca iubește apa. La început a fost reticent cu valurile. După ce am intrat cu el în mare a prins curaj și nu reușeam sa îl mai scot din apa. A dormit foarte bine și noapte câteodată nici nu se trezea pentru porția de tzitzi. Cu mâncarea a fost mai greu. Nu prea a vrut mâncare gătită. .și abia în ultimele zile mi-am dat seama ca dacă i-as fi dat pe plaja și mâncare gătită ar fi mâncat.

Seara, pe faleza nu stătea deloc în cărucior sau in boba și am fost nevoiți sa-l purtam în brațe.  Acasă nu aveam în ultimul timp probleme de genul acesta. Chiar și doua ore ne plimbam cu căruciorul.

Am pus totul pe seama faptului ca era cu amândoi și din cauza aceasta se alinta mai mult decât o făcea de obicei.

La masa,  trebuia sa facem cu schimbul ca sa reușim sa mâncăm pentru ca îi plăcea atât de mult sa exploreze încât era în stare sa se arunce în piscina dacă îl lăsai nesupravegheat doua minute. Efectiv nu avea stare. Făcea cu mana tuturor, chiar lua necunoscuți de mana și se plimba cu ei. Îmbrățișa oameni pe care îi vedea pentru prima oară și intra în toate terasele posibil Îmi doream atât de mult sa fie liniștit măcar zece minute…Singurul loc în care reușeam sa ne relaxam cât de cât era pe plaja.

Și tot tânjeam noi după câteva momente de liniște pana când le-am obținut și ne-a părut rău că ne-am dorit așa ceva.  Finutul nostru, vomita,  apoi a început sa aibă scaune apoase, febra și în plus,  era și răcit.  După o zi și părinții au avut aceleași simptome. În cele din urma, cu doua nopți înainte sa plecare a început și David sa aibă vărsături.  A vomitat mult și îmi era atât de mila de el. A doua zi nu a mâncat nimic și era atât de liniștit și de cuminte. Era bolnav. Atunci, mi-am promis sa nu îmi mai doresc niciodată un copil cuminte. Mi-era dor de agitația lui, de zâmbetul lui inocent. Au trecut ultimele doua zile destul de greu și am plecat cu câteva ore mai repede. Deja trecuseră doua zile de când David nu mâncase decât san și apa.  Și pe cea din urma o elimina prin vărsături.

Pe mașina,  starea lui de greata s-a amplificat si a vomitat des. Când nu vomita, dormea. Și a dormit mult! Prea mult!. Când am ajuns acasă,  am fost direct la Urgente cu el. Mi-era teama sa nu îl interneze și sa ne alegem și cu alte boli. L-a consultat o asistenta și i-a făcut o injecție care tine locul perfuziei. Nu i s-a recoltat sânge așa ca nu știu exact ce a avut. Mi-a recomandat sirop cu săruri de hidratare și niște medicamente care  înlătură greata. Abia după încă o zi a reușit sa mănânce putina pâine și câțiva covrigi. Sunt sigura ca a fost vorba despre un virus. Dacă ar fi fost de la mâncarea de la hotel mă gândesc ca toată lumea ar fi pățit așa ceva. Dar numai copiii și prietenii nostri au avut aceste simptome. Așadar, o vacanta frumoasa dar a început prost și s-a terminat și mai prost. Cuprinsul contează,  nu? :).

Ne-a plăcut stațiunea și mai ales, la Nesebal, dar fiind atât de departe, nu vom mai reveni. Am ajuns la concluzia ca, nu se merita sa mergem în Bulgaria mai departe de Nisipurile de Aur.

Oricum, vara următoare avem  in plan Grecia. Sper sa nu mai avem surprize neplăcute cu piticul nostru.  E tare neplăcut sa ți se îmbolnăvească copilul în vacanta.

Cuvinte..


 

ama ( mama), aba ( tata), apa, caca,    ham ham ( toate animalele) .

În limba lui, el spune multe…dar cine poate sa îl înțeleagă?  Totuși,  este cea mai frumoasa limba pe care am auzit-o vreodată- limba bebelușilor.

În limba noastră,  David nu rostește prea multe…câteva cuvinte care uneori au cu totul alta semnificație decât ceea ce reprezintă, de fapt , ele.

Face cu mana tuturor, îmbrățișează copii, rade și zâmbește mult și des. Este un copil vesel și pentru mine asta contează cel mai mult!!

Alaptez inca..pitic de 1 an și 6 luni – Săptămână internațională a alaptarii


Acum mi se pare atât de simplu, firesc și normal sa fac ăsta.  Când spun acest lucru,  nu înseamnă ca este ușor.  Este solicitant și obositor. Sa fim serioși.! Ne dorim sa alaptam pentru ca este minunat sa faci asta,  sănătos din toate punctele de vedere și firesc, însă este solicitant.

Când spun ca este simplu acum, mă refer la primele săptămâni cu bebe acasa. Atunci când nu aveam lapte ( sau așa consideram eu) și David nu vrea în nici un fel sa aibă vreo relație cu sânii mei. A fost greu, dar am trecut cu bine peste acea perioada. Am mai vorbit aici despre acest subiect. Atunci era greu pentru ca mă simțeam inutila și neajutorata.

Acum, este înnebunit dupa tzitzi. Dacă as sta cu el în casa toată ziua, ar fi în stare sa stea cu prietena lui tzitzi toată ziua- ceea ce mă obosește cumplit uneori, însă, atunci când îl văd atât de împlinit și de fericit ca poate sa se alinte la sânul meu, în brațele mele…îmi trece oboseala. Am pornit pe calea aceasta și m-am străduit atât de mult ca sa pot sa alaptez, încât mi-ar fi mila de toată munca noastră depusa sa îl înțarc așa brusc și fără resentimente.

Și mă topesc toată atunci când fericirea iși găsește loc în privirea lui gingașă, savurând o porție de iubire în brațele mele.

 

 

Aniversarea zilei de naștere la un an


received_10153419969803806-1

Ne-am tot gândit și ne-am tot răzgândit..Nu am vrut sa facem mare tam-tam de ziua lui David. Nu pentru ca nu ar fi fost o zi importanta pentru noi, ci pentru ca nu am vrut sa transformam aceasta zi minunata intr-o zi obositoare din care copilul oricum nu ar fi înțeles atat de bine la varsta lui ce se intampla. Și cel mai important. ..nu am vrut sa transformam ziua lui intr-o petrecere a adulților.  Am vrut sa se simtă în primul rand, el bine și fericit alături de alti copii. Cu toate acestea, trebuia sa am în vedere și faptul ca trebuie sa respectam tradiția ( păgână,  din câte am inteles☺) cu tăierea motului, ceea ce nu este atat de interesant pentru copil, ci mai mult pentu adulții curioși de ceea ce isi va alege micuțul de pe tava..Poate când va creste mai mare va fi interesant și pentru el sa afle ce obiecte i-au trezit interesul și dacă intr-un fel sau altul au legătură cu pasiunile sau cu profesia aleasa.

Cum ne-am organizat noi înainte de acest eveniment?

În primul rand, am ales locația.  Trebuia musai sa fie o locație intima, drăguță și mai ales cu un loc de joaca pentru ca tocmai am mentionat…am vrut sa se simtă bine în primul rand el.

Am tot căutat pe internet, mai exact pe facebook, pe grupul mămicilor din Brasov ( căci este o sursa sigura de informare în acest sens…unde poți sa găsești cât mai multe mămici adunate în același loc și dornice sa iti ofere o părere, un sfat ?…) și am întrebat cateva persoane care erau la curent cu toate locurile de joaca care exista în Brașov.  Ideea era sa găsim un loc de joaca care sa aibă incluse și meniuri pentru adulți și în care sa aibă acces și părinții deoarece copiii invitati erau destul de micuți,  majoritatea de aceeași vârstă cu David.

Am ales sa vizitam trei locuri de joaca: Tara Viselor,  MagicLand și  Armonia – Casa Venus. Casa Venus era o locație cunoscuta noua, an fost la mai multe evenimente acolo.  Un local dragut, ospătari drăguți,  un loc de joaca drăguț dar destul de gălăgios și cu destul de mulți stimuli care la un moment dat cred ca obosesc copiii. Prea multe culori, prea multe bile, etc. Din cauza aceasta, ne-am decis sa alegem locația aceasta doar dacă nu găsim altceva mai drăguț și mai intim. La Magic Land nu mi-a placut chiar atât de mult; în sensul ca nu era o locație tocmai potrivita pentru aniversarea de un an. Locul de joaca era jos, unde aveau acces doar copiiI ( ceea ce era imposibil, nu poți sa-ți lași copilul singur la un an) și sus stăteau adulții care serveau o aluna,  un fursec sau o gustare rece. Un loc de joaca potrivit pentru copii mai mari. La Tara Viselor mi-a placut foarte mult. Un loc mic, intim și foarte aerisit. Locul de joaca era alcătuit doar din câteva jucării de lemn și o saltea cu o bara de cățărat.  Intr-o camera alăturată , copiii serveau masa ( masa și scaunele tot din lemn). Era amenajat în stil montessori și mi-a placut foarte mult. Problema era ca ai noștri copii nu aveau nevoie sa serveasca masa și nici nu prea erau capabili sa stea singuri în scaun. Părinții stăteau intr-o alta încăpere destul de mica, dar drăguță și intima unde aveau acces de la bar la tot felul de sucuri naturale la preturi rezonabile. Un loc de joaca ideal pentru copiii care deja merg. Și cel mai interesant este ca tu ca adult poți sa mergi cu laptopul acolo, sa citești,  sa scrii și copilul în camera alăturată se poate juca în voie supravegheat. Am văzut ca mai nou, organizează și petreceri în pijamale doar cu copii. Am fost impresionat de simplitatea locului și mai ales de metodele de joaca. Cu toate acestea, nu era o locație potrivita pentru aniversarea de un an, dar vom frecventa des acest loc de joaca.

Așadar,  am sărbătorit ziua de naștere a piticului nostru la Casa Venus. Pentru ca ziua lui a fost marți,  2 februarie, am hotărât ca duminica sa sărbătorim împreună cu nasii și familia ziua de naștere și sa îi tăiem moțul iar marți de ziua lui sa petrecem alaturi de copii. Și a fost foarte bine așa.

received_10153405038258806

Binenteles ca i-am făcut și lui o tavita cu tematica și o cutiuță pentru moțul care urma a fi tăiat.  Nu a ieșit chiar așa cum mi-am dorit..as fi vrut sa fie cu strumf,  dar fiind în criza de timp nu am mai avut timp sa caut decoupage cu strumf așa ca am optat pentru Tom și Jerry ( spre bucuria lui tati). Am vrut sa iau și servetele în ton cu tematica, sa fac și un buchet de flori reprezentativ. Nu a fost timp; dar a fost frumos așa cum a ieșit.

 

Ce si-a ales David de pe tava: pluta de pescuit, seringa și foarfeca. ( un doctor chirurg pescar??)

received_10153405038608806

De ziua lui deja era familiarizat cu locul, dar a fost ceva mai interesant pentru ca erau și copii. Și sunt atât de frumoși toți așa adunați la gramada! 😅.

FB_IMG_1458509867177

 

 

Astăzi, pitic de 1 an!


received_1107689965953946

Mă uit la piticul ăsta de om și mă întreb când oare a trecut un an…Mi se pare atât de mare…și totuși. .atat de mic. Anul trecut, pe vremea asta, la ora 10 fix se năștea un copil care avea sa ne schimbe tot universul la modul cel mai frumos cu putință.  Îl iubesc atat de mult și îmi este atât de drag! Îl iubesc încă de când era doar un mic punct alcătuit din doua unice celule. Îl iubesc încă dinainte de a face parte din viata mea, dinainte de a împărți același corp. Îl iubesc cu mult înainte ca el sa fi luat ființă. Am impresia ca il iubesc de o viață…și cu fiecare zi care trece iubirea aceasta devine tot mai mare. Este o iubire de nedescris, una necondiționată. ..așa cum doar o mama poate iubi. Cu toată iubirea asta mare pe care i-o port, încerc în fiecare zi sa mă autoeduc, sa învăț mereu câte ceva de la el și din greșelile pe care in mod inevitabil câteodată le fac. Și am învățat ca iubirea aceasta a mea nu trebuie sa fie o povara pentru el. Ca așa mic cum este el, are nevoie de independenta și de posibilitatea de a I se permite sa aleaga: ce sa mănânce,  când sa se joace și cu ce, cand sa fie alaptat, sa stea sau nu în carucior, etc.

A ajuns la vârsta la care poate și trebuie sa aleagă.

Acum, la un anișor,  David are binenteles noi achiziții.  Merge de ceva timp de-a busilea,  vorbește în limba lui destul de mult☺, spune mama și tata ( dar în ultimul timp mai rar ) și este înnebunit după „ham-ham” care cred ca înseamnă pentru el orice fel de animal sau pasare. Dacă vede o rata începe sa strige foarte bucuros ” ham-ham”, Tzu Tzu ( câinele nostru) este tot „ham ham”..Câteodată,  se trezește noapte, se ridica în fund spune de vreo doua ori ” ham ham” și se repune la somn. De fiecare data când mă vede ca șterg praful mă imita foarte serios iar când întind haine pe uscător este un ajutor de nădejde ( eu le pun sI el le ia).  Câteodată ne ia și o ora sa întindem câteva hainute.  Bineînțeles ca are și multe alte pasiuni corespunzătoare vârstei lui. De mers, încă nu merge decât dacă are un sprijin prin apropiere sau de mânuță,  dar nu îmi fac probleme. Are tot timpul din lume. Când se va simți pregătit va face și primii pași.

Ce-I doresc de ziua lui. Atât eu cât și tati ii dorim sa fie un copil fericit și vesel. Sa se bucure din plin de copilăria lui și sa nu cunoască tristețea și suferinta prea curând.  Dacă s-ar putea niciodată ar fi ideal, dar inevitabil va face cunoștință cu toate sentimentele lumești.  Atunci când va fi mai mare, îi dorim sa fie optimist și sa-și urmeze visele oricât de banale sau lipsite de importanta ar părea pentru alții.  Sa aleagă mereu cu inima și sa nu aibă regrete, dar în același timp sa fie responsabil pentru ca responsabilitatea îI va da sansa de a-și câștiga libertatea. Sa învețe din greșelile lui și sa și le asume. Și indiferent de ceea ce va alege în viața,  mi-as dori sa iubească oamenii, sa-I înțeleagă cu toate defectele lor și sa știe sa se facă plăcut și iubiț.

Și cam atât cu urarile acestea în avans. Momentan, este un mic pui de om și tot ceea ce trebuie el sa facă este sa trăiască fiecare clipa, sa se bucure de copilărie..și pentru aceasta un rol important îl jucam noi, părinții. Intr-un fel sau altul, noi, parintii, formam si adultul de mâine.

FB_IMG_1460232922354

De ziua ta, îți mulțumesc ca m-ai ales pe mine sa iti călăuzesc pașii către și prin viață.  Ca ne-ai dat prilejul de a Îți fi părinți.  Ești un copil minunat și ne-ai binecuvântat prin venirea ta în viața noastră.  Datorita ție fiecare zi este altfel si ne oferi mereu lecții de viață.  Eu și tati Îți dorim sa ramai mereu un copil vesel și sa ne molipsesti în continuare cu rasul tău fantastic și dulce. Viața alături de tine nu poate fi altfel decât minunata!

FB_IMG_1460232930884

 

David și persoanele din jurul lui…sau mai bine spus..Lasa-i și pe alții sa se implice în viața copilului tău!


M-am decis sa scris aceasta postare în speranța că vom fi puțin mai indulgente cu persoanele din viata noastra ( familie,  prieteni) atunci când vine vorba despre puiul nostru.

Majoritatea mămicilor din ziele noastre  sunt foarte informate în ceea ce privește diversificarea sau educația copilului, ceea ce este un lucru minunat…însă multe suntem acelea care având intenția de a îi oferi tot ce este mai bun puiului de om de lângă noi, uitam sa ținem cont și de sentimentele celor din jur, de sfaturile acestora și mai ales de dorința acestora de a lua parte intr-o mica măsură la creșterea celui căruia noi i-am dat viață.  Știu ca nu facem acest lucru în mod intenționat, ci din dragoste,  din prea multa dragoste pe care i-o purtam celei mai importante ființe din viata noastra.

Privind în urma ( știu ca devine un clișeu în postarile mele aceasta afirmatie☺) îmi dau seama ca și eu am făcut la început aceasta greșeală.  Aveam impresia ( dar mai mult ca sigur ca așa și era ) , ca eu știu cel mai bine de ceea ce are nevoie David și nu lăsăm pe nimeni sa facă nimic. Nici măcar sa îi calce hăinuțele.  Obosita, hormonala după naștere și stresata ( din cauza colicilor, a alaptatului  si a multor altor disconforturi pe care le avea bebe și pe care eu nu le înțelegeam pe atunci decât în teorie) , încercam totuși sa le fac pe toate. Nu pentru ca nu ar fi avut cine sa mă ajute, ci pentru ca refuzam categoric implicarea celorlalți în creșterea copilului meu. Da,  a copilului meu!  Și uite așa uitam sa mă pun și în locul altcuiva…uitam ca al meu copil are nevoie în viața lui și de un tata , si de  bunici,  de strabunici, de prieteni..

Binenteles ca multe mămici sunt de părere ca, spre exemplu, bunicii ar putea sa strice ceea ce ei încearcă sa corecteze sau ca direcția de abordare a părinților în creșterea și educarea copilului nu prea se potrivește cu cea a bunicilor.

Si eu aveam impresia ca le știu pe toate și ca cei din jurul meu sunt cam prost informați. Am ales varianta de a îi contrazice cu argumente ( am putut sa fac asta pentru ca le aveam pe toate la mine. ..citisem anumite cărți și îmi place sa rețin și motivul pentru care este bine sa faci intr-un anumit fel)…dar s-a intamplat de câteva ori sa aud și un ..” ti-am zis eu…”

Majoritatea mămicilor intra intr-un oarecare conflict cu ceilalți deoarece exista opinii diferite în ceea ce privește creșterea copilului.  Desigur, fiecare părinte trebuie sa își crească copilul așa cum considera, (atâta timp cât nu este afectata siguranță și sănătatea copilului) și sa nu se lase influențat de cei din jur în mod negativ…dar acest lucru nu înseamnă ca trebuie sa renunțăm la cei din jurul nostru si sa nu le oferim sansa de a face parte din viata copilului nostru doar pentru ca au alte păreri vizavi de creșterea unui copil.

Spre exemplu,  ceilalti considera și sunt tentați sa te sfătuiască ( și multi chiar o fac!)   ca este bine sa fie înfășat bebelusul,  sa i se dea apa de la o luna,  sa începi diversificarea la 4 luni, etc.

Îmi aduc si acum aminte cum intr-o zi călduroasă de vara mă plimbam cu David prin fata blocului cu caruciorul și începuse sa plângă.  Aveam la mine și boba în care îl puneam atunci când plângea și  nu mai avea chef sa fie transportat pe 4 roti. Când mă pregătea sa-l iau in brațe o bătrânica binevoitoare s-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă am apa la mine sau ceai ca îi e sete mititelului și din cauza asta plânge ( îl alaptam pe David atunci exclusiv la san si nu știa ce e aia apa sau ceai). M-am uitat la ea și în prima faza am vrut sa îi explic ca nu papa decât lapte de om pentru ca e prea mic, dar nu avea rost…sigur femeia credea cu tărie ca bebelușii au nevoie și de alte lichide și cine eram eu sa încerc sa îi înlătur niște convingeri la care mai mult ca sigur nu ar fi renunțat. I-am răspuns ca nu am la mine apa și am plecat. În spatele meu se auzea încă vocea plina de experiență. „..așa mama…du-te sa îi dai apa..”

Cu familia , adică cu părinții și cu bunica a fost ceva mai ușor.  I-am informat  inca din timpul sarcinii în legătură cu modul în care vreau sa îmi cresc copilul. Știau ca nu îl voi înfășat,  ca nu va primi apa în primele luni, ca voi începe diversificarea la 6 luni, etc. Cu toate acestea, s-a intamplat sa avem păreri diferite , dar am încercat sa le aduc argumente..în cazul în care nu funcționa sau nu aveam chef sa dau explicații în momentul respectiv lăsăm ca ei și făceam ca mine sau schimbam subiectul.  Abia după 6 luni am avut curajul sa il las pe David la plimbare doar cu soțul meu sau doar cu mama mea.  Nu știu de ce…dar acum îmi dau seama ca as fi putut sa fac de mai mult timp asta. .și chiar mi-ar fi prins bine 30 de minute doar cu mine.

Mama mea venea mereu în vizita la noi, se plimba cu noi si știu ca ar fi vrut sa se simtă mult mai utila decât sa fie un simplu musafir.

Așadar,  dincolo de convingerile pe care le au cei din jurul nostru vizavi de creșterea unui copil, ar trebui sa ne axam pe sentimentele pe care acestia le au fata de noi și fata de copiii noștri.  Cu siguranță,  nimeni nu va încălca o regula părintească la care ținem cu desăvârșire.

Copiii fericiți sunt aceia care se simt acceptați și iubiți de către cei din jurul lor. Familia joaca un rol important în viața lor, însă aceasta nu se rezuma întotdeauna doar la mama si la tata.  Din când în când, copiii trebuie sa își petreacă timpul și alături de alti oameni dragi si apropiați.

 

La cumpăna dintre ani…cu bebe mic. La mulți ani 2016!


received_1075734159149527

Tocmai a trecut un an minunat pe care nu îl voi uita niciodată.  Un an care a dat startul multor ani minunați ce vor urma…Pentru ca indiferent de obstacole și de problemele ( mici, sper) ce se vor ivi ( căci așa este este în viața și nu putem sa le evitam pe toate),  eu voi fi mereu mamica unui pitic care momentan este încă mic. Voi fi toata viața, pana in ultima clipa mama. Și asta îmi da curajul de a depăși orice obstacol. Simt ca am trecut în 2015 la un alt nivel al existentei mele.  Unul superior care îmi va influenta viața din toate punctele de vedere. Așadar,  2015 a fost un an semnificativ, plin de realizări și de experiențe.  A fost anul meu! Anul nostru! ..și nu as putea uita nicicând.

Dacă ar fi sa fac o retrospectiva a anului 2015…

  • anul trecut pe vremea aceasta eram foarte insarcinata și după o zi lunga,  în care am gătit o tona de mâncare pentru 2 persoane, am fost sa sărbătorim trecerea dintre ani pe pârtia Clabucet, Predeal și era un ger cumplit, cum de mult nu a mai fost.
  • 2 februarie 2015-  s-a nascut David intr-o zi de luni la ora 10 fix ,un bebelus de nota 10 ( pentru ca cezariana era din cauza materna),  având 3340 de grame.
  • 8 martie – am împlinit 30 de ani și a fost prima mea zi de naștere în calitate de mama.
  • 16 martie – ultima zi de injecții cu clexane☺
  • 26 mai – primul ras in hohote al bebelușului și un an de la embriotransfer.
  • 7 iunie – un an de când am aflat ca voi deveni mamica
  • 2 august- bebe are 6 luni și sta în scaun
  • 1 septembrie – primul concediu cu bebe la mare
  • 15 noiembrie- bebe merge de-a buselea.
  • 24 decembrie-  primul Crăciun în 3.
  • 31 decembrie – primul Revelion în 3.

Pe scurt, un an de când am început sa învățăm sa fim parinti. Inca avem multe de învățat și copilul nostru ne oferă zilnic lecții de viață.

20151231_204709-1-1-1

Pentru 2016 îmi doresc :

  • liniște sufleteasca și armonie ca sa putem sa ne creștem copilul frumos.
  • Sa fiu mai calma; mai calculata și sa înțeleg ca vor fi situații când nu voi reuși sa realizez tot ce îmi propun. Viața cu un copil este imprevizibila și micile planuri nu se concretizează mereu.
  • Sa nu treacă o zi în care piciul sa nu rada.
  • Sa ne petrecem cât mai mult timp de calitate cu bebe.
  • Sa incerc sa fac ceva economii.
  • Sa am o zi pe saptamana în care 2-3 ore sa fie doar ale mele.
  • Sa fac în fiecare zi, măcar 30 de minute/zi ce îmi place ( sa scriu, sa pictez, sa decorez , etc).
  • Sa fac câteva cursuri de dezvoltare profesionala și poate chiar personala.
  • Sa iau permisul auto.
  • …și dacă o fi sa fim binecuvântați…sa rămân insarcinata încă o data ar fi minunat..dar acesta nu este un plan,  căci nu depinde doar de noi…este mai mult o dorință.

LA MULȚI ANI tuturor mămicilor, taticilor,  bunicilor…Și în special celor care își doresc pitici le doresc multa sănătate și un an în care visele sa devină realitate. ❤

 

 

Primul Crăciun în 3! ❤


received_1076819925707617

Primul Crăciun în care nu am gătit nimic, în care nu m-a interesat dacă nu sunt toate lucrurile aliniate la locul lor . Primul Crăciun în care nu mi-am făcut unghiile șI nu am avut musafiri.

Nu mi-am făcut planuri pentru aceasta zi. A decurs ca o zi oarecum normala. Singurul lucru pe care mi l-am propus a fost sa ne petrecem cât mai mult timp cu David, sa ne jucam cât mai mult cu el. Și ideal este ca în fiecare zi sa se întâmplă asta,  dar uneori tati lucrează mult și atunci rămân doar eu partenerul lui de joaca.

Eu nu i-am cumpărat nimic…adică am cumpărat ca în fiecare luna câte ceva pentru el. Nu mă pot abține când vad hăinuțe atat de frumoase și drăguțe, așa ca i-am luat câteva lucrușoare de la Cocodrillo ( mai ales ca erau la reducere).

Cu câteva zile înainte am hotărât de comun acord sa îi luam o jucărie interactivă și atat. Are destul de multe jucării și nu prea este interesat de ele. Nici măcar de cele tip montessori, care mie mi se par utile și interesante din multe puncte de vedere. Este încă prea mic și mult prea interesat de alte lucruri banale precum cartoane, cutii, linguri, telefoane, etc.

Tati însă a trișat și i-a mai cumpărat câteva jucării cu care s-a jucat maxim 10 minute. Așa a reușit sa se convingă și el ca nu a fost o investiție buna. În plus, a mai primit și alte jucării de la prieteni, bunici, etc.

Fără sa-mi propun sa-I analizez comportamentul, am observa ca fiind înconjurat de atat de multe jucării la un moment dat, s-a enervat și a început sa le arunce pe toate.   Erau prea multe lucruri în jurul lui, prea mulți stimuli care nu făceau nimic altceva decât sa-l obosească.  Așadar,  le-am adunat pe toate intr-o cutie și acum se joaca doar cu 2-3.

Astfel,în ajunul Crăciunului  a fost liniște și pace. Ne-am plimbat puțin și seara am petrecut-o în familie. Cu adevărat în familie.

Pentru prima oară nu a mai fost vorba despre cozonac, despre friptura și nici despre curățenie.  Pentru prima oară a fost vorbă despre iubire, despre armonie și despre afecțiune.  Privind în urma ( pentru ca nu pot altfel☺), nu pot decât sa fiu recunoscătoare vieții pentru ceea ce mi-a oferit. Pentru ca au fost câțiva ani în care in seara de ajun se cuibăreau  în sufletul meu tristețea, dezamăgirea, neputința.  Și putina speranța și credința că totul se va concretiza, ca visele vor deveni realitate. Pe atunci însa,  pe lângă speranța, ajunul Crăciunului încă mă prindea cu mâncarea pe foc. În casa era ordine,  fiecare lucru era la locul lui.  Și încercam să fac cele mai drăguțe aranjamente de Crăciun.  Atunci încă era vorba si despre cozonac,  despre unghii vopsite și despre multe altele.  Acum este vorba doar despre iubire. Nici măcar despre jucării nu este vorba.  Și este minunat de greu și de frumos!

Primul Moș Craciun


 

Stiu ca un bebe de 10 luni nu prea înțelege cum sta treaba cu Moș Crăciun,  nu prea este încântat de cadouri și nici nu simte spiritul sărbătorilor.  El are nevoie de timp…de timpul nostru..Și nu doar de sărbători…mereu.

Totusi, am fost la un eveniment organizat de Bebe Rostogol.  Am cântat ( mai mult părinții), am dansat, ne-am jucat și fiecare copil a primit câte un cadou de la Moș Crăciun.  Pentru majoritatea copiilor era pentru prima oară când îl vedeau pe Moș Craciun și reacția lor a fost neprețuita.  Unii plângeau, alții erau curioși, fericiți ori speriați.

Il duc pe David la astfel de evenimente in primul rand pentru ca mi se pare important sa socializeze cu copiii de vârstă lui , sa se integreze usor in colectivitate atunci când va fi cazul…și mai ales pentru ca citesc fericirea pe chipul lui  atunci când este înconjurat de alți copii.

Reacția lui David fata de Mos Crăciun : nu a fost speriat, dar nici curios.  Cam așa reacționează când cineva necunoscut îl ia în brațe atunci când este cât de cât odihnit.

FB_IMG_1450768923730

 

FB_IMG_1450775300444

Autodiversificarea- astăzi ne-am înecat!


Astăzi, am trecut alături de soțul meu, prin clipe groaznice, de nedescriS.

Fiind sâmbătă,  ne-am petrecut dimineață împreună,  ne-am jucat, am cântat și bebe a servit micul de Jun.  Pentru ca nu a vrut sa mănânce altceva ( de câteva zile bune mănâncă destul de rău mâncare solida – trăiască tzitzi!) a mancat foarte putin mar copt si putin desert cu biscuiți. In general, David se împacă foarte bine cu legumele, mai ales cu cele verzi..spanac,  broccoli, avocado. Fructele nu sunt preferatele lui, excepție făcând strugurii și mărul copt (de puțin timp). Dupa prima tura de somn ( de la 11 la 12), am zis sa luam masa în familie și am făcut o mica gustare pentru David și una pentru noi. Spuneam la un moment dat ca îmi doresc sa ajung sa practic și autodiversificarea. De câteva luni bune îi ofer mereu câte ceva de mancare in fata si nu îmi este niciodată teama ca se va îneca pentru ca am încredere în el și am observat ca, de fiecare data știe sa scoată surplusul de mâncare chiar dacă inițial are tendința de a introduce prea mult în gurita. Asta nu înseamnă ca am renunțat la diversificarea clasica, desi le admir pe mamicile care au curajul sa facă doar autodiversificare.  David de cele mai multe ori se joaca cu mâncarea și o arunca pe jos și consider ca este necesar sa intervin și eu din când în când.

Revenind la ziua de astăzi…ne-am așezat frumos la masa și ne-am văzut liniștiți de mâncarea noastră,  în timp ce David își vedea mai mult sau mai puțin liniștit de mâncarea lui. .niște branzincă calcica ,  o bucata mare de ardei pe care nu ar fi avut cum s-o rupă ( i-am pus-o in fata mai mult pentru dentitie) si niște pâine.

Dintr-o data, copilul nostru s-a schimbat la fata si mi-am dat seama ca s-a înecat.  Pentru ca de obicei își revenea repede, nu m-am speriat. L-am luat în brațe,  l-am întors invers și am urmat toate procedurile necesare în caz de înec. Spre surprinderea mea, nu a funcționat nimic și atunci am decis sa deschid geamul gandindu-mă ca il ajuta acest lucru. După aproximativ doua minute mi-am dat seama ca situatia imi scapa de sub control si mi s-a tăiat filmul. Nu mai știu exact cum au decurs lucrurile. Soțul meu l-a luat în brațe și a încercat și el sa facă ceea ce anterior făcusem eu. Când a văzut ca nu-și revine i-a băgat degetul in gurita, desi știa ca nu este tocmai indicat.  În situații de genul acesta pur și simplu nu știi cum sa mai reacționezi.  Apoi, mi-a trecut prin gând sa sun la Urgente..și după cateva secunde am realizat ca cel mai bine ar fi sa mă duc eu cu el la Urgente.  Stam foarte aproape de spital și ar fi durat mult mai mult sa vina un echipaj. Totul s-a petrecut rapid. M-am încălțat și am luat copilul așa dezbrăcat cum era. Am alergat ca o nebuna pana la spital. Tot ce îmi aduc aminte este ca el inca tusea și dădea semne ca nu poate sa respire; dar în același timp am auzit un ma-ma rostit ușor și milos. Cred ca în mai puțin de un minut am ajuns pe holul Spitalului Județean. Nu știu dacă m-a oprit cineva la intrare.Nu aveam nici ochi, nici urechi.  Când am ajuns în fata unei uși unde aveam eu impresia ca sunt mai multi doctori am intrat și uitandu-ma la copilul meu nu am văzut decât un zâmbet larg și liniștit. Parea ca își revenise și era încântat de locul în care se afla.  De fiecare data când mă duc cu el la doctor îi place ( se întâmplă rar și de cele mai multe ori sunt controale de rutina).

David era fericit ca era intr-un mediu nou cu multi oameni și eu tremuram din toate încheieturile.  Soțul meu a reușit în cele din urma sa ne ajungă ( va dați seama ce tare am alergat! ), dar nu l-au lăsat sa intre. Lui David i-au luat pulsul și l-au ascultat la plămâni.  Au vrut sa verifice și dacă are ceva in cavitatea  bucala, dar nu a vrut sa deschidă gurita. M-au tot întrebat dacă e răcit și dacă are febra și apoi mi-au explicat ca de cele mai multe ori se întâmplă astfel de evenimente când copilul este răcit și prezintă dificultate în a înghiți.  Oricum, mi-au sugerat sa merg la Spitalul de Copii cu el ca sa fim cu adevărat liniștiți și chiar au sunat acolo sa îi anunțe ca vom sosi. Nu am mai ajuns și acolo pentru ca David își revenise și nu avea rost sa mergem inutil. Tind sa cred ca se și speriase..sau poate la cât de tare am alergat, l-am zguduit suficient de mult încât sa elimine alimentul respectiv. Nu știu nici acum de ce, cum și cu ce s-a înecat.  Tot ce știu este ca am fost amândoi îngroziți și am acționat cum am considerat noi ca este mai bine în astfel de momente.  Cei de la Spital nu l-au ajutat cu absolut nimic pentru ca el își revenise când am ajuns acolo. M-au ajutat mai mult pe mine sa ma linistesc.Poate ca era doar speriat. Nu știu exact ce s-a intamplat, dar sper din toată inima sa nu mai trecem prin astfel de situații.

Dacă voi renunță la autodiversificare? Sunt conștientă ca nu voi putea sa îi dau copilului toată viata sa mănânce cu lingurița pireu.  Singurul lucru pe care pot sa-l fac este sa fiu mai atenta la ceea ce îi ofer.

În rest, sunt fericita și multumita ca am un copil sănătos și ca nu s-a intamplat nimic grav.

Poate ca trebuia sa trec și prin asta ca sa inteleg disperarea părinților atunci când este vorba despre puiul lor. Nici un chin din lume nu se aseamănă cu aceasta disperare. Sa fii neputincios și sa nu poți sa iti ajuți propriul copil atunci când are nevoie de ajutor…ce poate fi mai dureros?

Și ca sa închei aceasta postare intr-o nota vesela…mâine David îl va vedea pentru prima oara pe Moș Craciun care trece pe la Bebe Rostogol. Nu va înțelege el mare lucru, dar se va bucura alături de colectivul de la gym.

Revin cu poze frumoase și vesele.

 

 

 

 

In brate la mami!


Unde poate fi mai bine decât în brațe la mami? Acele mâini minunate care îți oferă protecție și încredere.  Locul din care poți sa vezi tot ce te inconjoara fără a te mai simți neajutorat. În brațe la mami este cald și bine. Este iubire!

De ce vrea bebe in brațe la mami?  Pe mami el o cunoaste cel mai bine. Este acea bătaie a inimii pe care a auzit-o timp de 9 luni. Se simte ocrotit și iubit și știe ca nimic rau nu i se poate întâmpla.

Eu pe David l-am ținut în brațe încă de la început.  Nu l-am lăsat sa plângă, chiar dacă unele persoane m-au judecat și mi-au spus ca nu procedez bine pentru ca se va învăța în brațe.😅

Chiar așa?  Eu nu am văzut nici un copil la 20 de ani ținut în brațe de către mami. După doi ani, majoritatea copiilor refuza sa își mai petreacă timpul în brațe pentru ca doresc sa exploreze mediul inconjurator. Devin mici omuleți,  capabili sa mănânce singuri, sa se joace, sa meargă, sa vorbească și sa își rezolve singuri micile probleme pe care le întâmpină.  Așadar,  vine o vreme ( prea repede, cred) în care micuții nu mai vor în brațe și atunci o sa tânjești după momentele unice de la început când aveai un pitic mic pe care puteai sa-l simți mereu aproape de tine.

Ce poate fi mai plăcut decât sa simți aproape un suflet atat de nevinovat, o parte din tine.

Mulți sunt încă cei ce considera ca a tine în brațe un bebelus prea mult timp îl poate transforma intr-un copil răsfățat și alintat care nu va fi capabil sa se descurce singur. Un copil alintat este un copil căruia I se arata zilnic dragostea, care este îmbrățișat des și care, la rândul lui va deveni un om capabil sa-și exteriorizeze sentimentele și afecțiunea…și nu văd nimic rău în asta!

Este adevărat ca ținând în brațe mult timp un bebelus este posibil sa nu mai ai timp pentru a face multe alte lucruri, dar sunt convinsa ca piticii au și momentele lor de liniște când pur și simplu nu doresc în brațe.

În plus, vom avea timp și pentru alte lucruri, dar timpul petrecut alături de copiii noștri este neprețuit și ireversibil.

Timpul trece inevitabil. Sub ochii noștri, ghemotocul care parcă mai ieri plângea și nu se liniștea decât atunci când simțea căldura unor brațe iubitoare, devine mult prea repede adult. Poate ca îmbrățișările vor exista toată viata ( cel puțin așa vreau eu sa cred)…dar știu ca nu îmi voi putea purta mult timp copilul în brațe.  Va merge la grădiniță peste puțin timp…acolo cred ca își va dori pentru prima oară cu adevărat sa devină sau sa para independent, capabil sa se descurce singur. Apoi, va deveni școlar.  Poate ca atunci voi încerca sa-l tin de mana la trecerea de pietoni, iar el fâstâcit imi va întinde mana ( pentru ca va știi ca așa trebuie sa faca). Peste încă puțin timp va deveni adolescent. Își va găsi liniștea și fericirea în pasiunile și hobby-urile pe care le va avea, in intalnirile cu prietenii si colegii. Din când în când, vom depana amintiri și vom avea discuții interesante pe diverse subiecte. Poate ca mă va lua uneori în brațe.  Și poate…sper. .mă va alinta din când în când cu câte un sărut pe obraz în semn de recunoștință. Dar nu va mai vrea în brate de mult..

Așadar, nu e păcat sa nu profit la maximum de ceea ce îmi oferă viața acum? De aceste unice momente?  Îmi port copilul peste tot cu mine. Foarte rar cu căruțul și de cele mai multe ori în brațe sau in SSC.

În casa ne jucam ce ne jucam și tot în locul preferat ajungem..în brațe.  De adormit , adormim tot in brate. Mai sta și singur câteodată în pătuț,  dar mult prea puțin…doar cât sa pot eu sa mănânc,  sa mă îmbrac sau sa mă spăl pe dinți.

Dacă este greu? Ar fi absurd sa spun ca nu. Câteodată este greu. Câteodată simt nevoia de libertate. Dar este minunat!  Sunt acolo pentru el. Oriunde,  oricând.  Și el știe asta!

Probleme in paradis


Pot sa ma declar o mamica norocoasa. David nu a avut niciodata probleme grave de sanatate. Pana pe la 3 luni ne-am confrunta cu colicii. A urmat apoi constipatia. Rosu in gat a avut de 3 ori pana acum. Herpangina si afta tot o singura data și sper sa nu ne mai confruntam cu asa ceva. Febra a facut o singura data 38, 3 atunci cand a avut herpangina (asa a fost diagnosticat, dar tind sa cred ca a fost vorba doar despre niște afte) si am ajuns la Urgente la Spitalul de Copii. Dermatita am depistat-o la patru luni, dar abia la 6 luni s-a extins si pe corp.De atunci încercăm să o ținem în frâu, dar atunci când imunitatea scade ( gripa, afta, etc), se declanșează.

Cum am facut fata colicilor?

Nu prea am facut☺. Am încercat sa folosesc doar siropuri naturale impotriva colicilor, dar nu si-au facut efectul in cazul lui David. Sa vezi un  pitic atat de mic chinuindu-se de durere, roșu la fata si cu piciorușele înghesuite de durere nu este tocmai distractiv. Asa ca nu am stat mult pe gânduri si am trecut pe espumisan. Asa am rezolvat si problema constipației. Am  avut o perioada pe la 2 luni cand parca avea o ora fixa cand plângea … seara in jur de ora 18. Orice incercare o mea de a-l calma era inutilã. Am inteles ca acest concert zilnic poate fi cauzat de colici atata timp cat se manifesta în  fiecare zi la fel. Tot ce puteam sa fac era sa il tin aproape de mine, în brate cu burtica lipita de a mea. Nici acest lucru nu îl ajuta prea tare. A trecut repede si perioada aceea, dar nu am uitat cat de greu mi se parea totul atunci. Apoi a urmat primul zambet,  primul ras in hohote … si a devenit totul mult mai usor. Începuse sa se acomodeze cu viața extrauterina. Pe la 3 luni, colicii au disparut din viata noastra, desi medicul pediatru si la 6 luni imi spunea ca burtica lui este plina de gaze. Atata timp cat bebe doarme, este vioi, veseI și are zilnic scaun nu imi mai fac probleme.

Constipația

Constipația ne-a cam dat de furca. La inceput era constipat si credeam ca laptele praf este motivul (ii dădeam completare la inceput). Dupa ce am inceput sa il alaptez exclusiv la san nu s-a îmbunătățit situatia. De multe ori eram nevoită sa apelez la termometru sau la supozitorul cu glicerina. Se spune ca un bebelus alaptat poate avea mai multe scaune pe zi sau unul la 10 zile. Nu am așteptat niciodata atat de mult pentru ca il vedeam cum se chinuie si de fiecare data cand treceau mai mult de 3 zile il ajutam eu sa elimine. Mi-a fost putin teama ca nu cumva  sa se obișnuiască asa si sa ii fie greu in viitor sa faca singur, dar nu am întâmpinat probleme de genul. Pe la 5 luni începuse sa faca singur in fiecare zi si de fiecare data eram tare fericita cand  găseam cate ceva in pampers☺. La 6 luni am inceput diversificarea (o sa dezvolt subiectul int-o alta postare), si vechea noastră problema a revenit. David era din nou constipat si eram nevoită sa folosesc metodele anterioare. Stomacul lui nu era obisnuit cu mâncare solida. Eu nu am inceput cu supe, ci direct cu mâncare pasata. Cam dupa o luna, cu multa rabdare si cu o alimentatie potrivita pentru combaterea constipației, am scăpat de inamic.

 Rosu gat.

Roșu în gat a avut de 3 ori și uneori era și răgușit din cauza aceasta. Pentru raguseala am folosit tantum verde și cât mai mult laptic de la sursa. De fiecare data a făcut roșu în gat după ce a făcut vaccin și mă gândesc sa nu fie o reacție adversa. Oricum, m-am documentat bine în privința vaccinurilor și aproape ca sunt hotărâtă sa nu i le fac pe următoarele.  Tot ce sper este sa nu devină obligatorii. Prima data când a făcut roșu în gat i-am administrat panadol, dar mi-am dat seama repede ca nu este o soluție buna atâta timp cât nu are febra.

Herpangina și afta.

Le-am plasat împreună pentru ca nu sunt sigura ca a fost vorba de herpangina. ( tind sa cred ca a avut mai multe afte însoțite de febra pentru ca analizele i-au ieșit bine, deci nu era o afecțiune virala)

Când a avut herpangina, doctorul de garda s-a minunat ca David manca bine deși gurita lui era plina de afte. Pe atunci manca doar de la san ( avea 4 luni) și probabil îl liniștea suptul. A avut câteva zile în care era tare marait și ceea ce m-a determinat sa merg cu el la Urgente ( desi de obicei mergem la control la Clinica Eva, la Medlife), a fost febra pe care a avut-o cu o noapte înainte.

Mi-am dat seama ca este ceva în neregula cu el pentru ca se trezea noaptea și plângea, ceea ce de obicei nu se întâmplă.  El doarme noaptea foarte bine și se trezește doar sa mănânce.  După ce i-au făcut analizele ( i-au luat sânge din deget și nu a plâns, ba chiar zambea) și au văzut ca nu este vorba despre ceva viral ne-au prescris spray antiinflamator tantum verde, Panadol și Nurofen ( dar i-am dat doar Panadol-  o data pe zi- pentru ca nu a mai făcut febra) și sirop Isoprinosine pentru imunitate pe care nu am vrut sa-l administrez, dar la insistentele celorlalți i-am dat cinci zile.

Aftele

Cu aftele a fost o alta distracție.  Dacă i-ar fi apărut înainte de a începe diversificarea nici nu mi-as fi dat seama pentru ca sugea ca înainte și nu a făcut nici febra. Singura problema era atunci când încercam sa-l hrănesc și refuza orice aliment. Ba chiar plângea.  Abia după doua zile am zărit pe limba multe puncte albe care in putin timp au apărut și pe cerul gurii. Am încercat sa-l șterg cu glicerina boraxata, dar atât de tare îl durea încât nu mă lasă sa-I pun degetul nici măcar pe buze. De fiecare data când îl ștergeam plângea și mi se rupea sufletul. În cele din urma,  am fost la doctorul de familie care ne-a prescris o soluție care se prepara în farmacie.  Tocmai din cauza asta, nu am reușit sa intram în posesia ei decât a doua zi, seara.  Deja începuse sa îi treaca pentru ca manca ceva mai bine, așa ca nu am folosit soluția decât 1-2 zile. Sper sa nu mai avem astfel de probleme.  Sunt tare dureroase aftele astea.

Dermatita atopica

La patru luni, David avea cojite in jurul sprâncenelor.  Îl ștergeam cu apa distilata dar nici gând sa dispară.  Cand am fost sa facem vaccinul de 4 luni, doctorul ne-a prescris crema triderm care sincer s-a dovedit a fi bună.  Inițial,  am vrut sa îi cumpăr o crema de la Avene sau de la Bioderma, dar avea o forma ușoară și am încercat cu respectiva. Au urmat pe la 5 luni si cojitele pe scalp. Abia ii cumparasem sampon si ulei de la Chicco. Pana atunci l-am spalat cu gel și șampon de la Nivea baby și uleiul de corp de la Chicco pe care îl ador. Pentru ca mi-a placut uleiul, i-am luat și gel & șampon. Nu i-au făcut rău, dar cojitele tot nu dispareau. I-am cumparat un sampon de la Klorane specoal pentru dermatita si nici acesta nu a fost util chiar daca mirosea foarte bine. In plus, ustura destul de tare dacă intra în contact cu ochii. Cel mai util pentru inlaturarea cojitelor a fost peria pentru bebelusi. La inceput mi-a fost teama sa o folosesc pe un cap atat de mic si de sensibil. O foloseam inainte si dupa baie. Dupa o saptamana am scapat de cojite. Pe la șase luni, după ce am inceput diversificarea, dermatita s-a extins și pe corp.  La început am crezut ca este vorba despre vreo alergie și am încercat sa elimin de fiecare data alimentul nou introdus. Problema era ca trebuia sa elimin tot. Orice as fi eliminat, tot nu scăpam de petele de pe corp. În cele din urma, am fost cu el la medicul pediatru (convinsa fiind ca al meu copil este alergic la mai multe alinente ).

Doctorul si-a dat repede seama ca este vorba despre dermatita și mi-a prescris bepanten ( de 3 ori pe zi) și Advantan ( de 2 ori pe zi) timp de 10 zile. Ulterior, am aflat ca Advantanul conține cortizonI și am hotărât sa o folosesc cu prudenta în viitor. Doamnei doctor i s-a parut ca David este prea palid și după ce l-a cântărit ( avea 6800 grame și s-a nascut cu 3340) mi-a spus ca are cu 500 de grame mai puțin, ca este în urma cu o luna. Mi-a spus ca bănuiește o lipsa de fier și m-a îndrumat sa-I fac analizele, respectiv fierul,  calciul, hemoleucograma. Nu m-am panicat pentru ca știam ca este posibil sa aibă carente de fier atâta timp cât este alaptat, dar analizele au ieșit foarte bine. Medicul mi-a prescris preventiv niște vitamine ca sa aibă pofta de mâncare ☺. Binenteles ca nu I le-am dat. Atata timp cat bebe este sănătos nu văd rostul vitaminelor. Vitaminele și le ia din alimente. Mai ales ca am început diversificarea. De asemenea, mi-a sugerat sa îi dau diuretice pentru constipatie, dar am hotărât sa folosesc sucul de para pe post de diuretic și cu timpul a funcționat!

Acum avem aproape 8 luni și nu îi administrez decât vigantol. A început sa aibă și pofta de mâncare.  Are perioade. Sunt zile în care nu vrea sa serveasca alimente și zile în care am impresia ca mănâncă prea mult. De doua săptămâni am inceput sa-i administrez oscilococcinum ( o data/săptămână timp de 6 saptamani). Nu știu cât de eficiente sunt ( vreau sa le folosesc doar în sezonul rece), dar fiind homeopate mă gândesc ca rău nu au cum sa îi faca). Dermatita tot apare și dispare. Am încercat produse de la Avene și de la Bioderma. Ameliorează, dar reapare. Mă gândesc ca pe viitor ( acum avem o perioada în care suntem bine din punctul acesta de vedere) , sa încerc și produsele naturiste.  Am observat ca exista o crema care îi face foarte bine și în loc de ulei o folosesc seara pe aceasta. Este o crema de bebelus normala se numește Baby Dreams și am primit-o din Germania. O am de ceva timp, dar nu m-am gândit sa o folosesc.  Nu știu dacă se găsește și la noi. Dacă intre timp găsesc alte produse eficiente o sa postez.

Momentan, nu ne-am confruntat cu alte probleme. Încă nu i-au ieșit dintisorii și sper sa nu facă febra și sa depășim cu brio și aceasta etapa. 😁

Avem 6 luni!


Piticul nostru a împlinit 6 luni. Nu știu când a trecut timpul. Amintirea primei zile cu el este atât de proaspăt întipărita în mintea mea de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri..  Am păstrat un bady din prima lui zi și de fiecare data când mă uit la dimensiunile acestuia mi se pare ireal. Este atât de mic.

Acum, David si-a dublat greutatea de la naștere și deja este capabil sa stea pe burtica, sa rada în hohote și sa își mențină câteva minute echilibrul în scaun fără a avea suport. Aaa ..și știe sa plângă de fiecare data când este obosit, înfometat sau plictisit. Asta știe sa facă de când s-a nascut☺ .

Am decis sa surprind fiecare moment important din viața lui și drept urmare i-am comandat un tort specific evenimentului și tati i-a cumpărat scaun pentru bebeluș.

Am reușit sa fac câte poze drăguțe, dar cel mai tare mă bucur ca tati l-a filmat pe David și a făcut un filmuletul tare simpatic.  Cred ca va fi interesant pentru el, când va creste mai mare, sa urmărească evoluția lui. Timpul cel hain este mult prea grăbit și ar fi pacat sa nu imortalizam astfel de momente unice si pretioase.  Din cauza aceasta as vrea sa reușesc sa surprind cât mai multe momente esențiale.  Primul zambet, primul pas, primul cuvânt, prima zi la grădiniță,  prima zi la pescuit, prima zi de școală, etc. Pentru ca timpul trece și nu rămânem în final decât cu ceea ce poate fi vizibil și pentru ceilalți..cu imagini și cu câteva cuvinte așternute.

După ce am savurat o felie de tort, am fost sa sărbătorim si cei trei ani de casatorie pe care i-am implinit pe 29 iulie. Se pare ca a fost  o dubla aniversare.

Primele 3 luni


Primele trei luni cu bebe acasă au fost cu adevărat o provocare. Simțeam ca ceva nu fac bine, ca intuiția mea de mama este net inferioara nevoilor copilului. Abia așteptam să treaca primele luni,sa fie puțin mai mare, sa împlinească măcar șase luni. Acum la aproape șase luni mă simt cam vinovata de gândurile mele de atunci. Îmi dau seama ca fiecare zi cu bebe este unica, ca fiecare etapa trebuie luată ca atare. O zi în care piticul meu nu zâmbește sau nu rade este o zi pierduta…și în ultimul timp în fiecare zi zâmbește și rade…am un copil vesel și fericit și asta mă face sa mă simt cu adevărat împlinită.

Ei bine, în primele trei luni bebelusul meu (ca și alți bebelusi, de altfel) nu prea zâmbea și nu râdea. Pentru ca nu știa sa facă acest lucru.Acum înțeleg mai bine ca  primele trei luni sunt de acomodare ( atat pentru bebelus cat si pentru parinti).Bebelusul este obișnuit noua luni cât se afla în mediul intrauterin, sa primească întotdeauna la timp tot ce este necesar pentru a supraviețui.  Acolo el se simte protejat și ocrotit. Este zona lui de confort cu care este obișnuit de când era doar un mic punct de celule. Acolo este cald și bine.  Dintr-o data ( mai ales dacă este născut prin cezariana) el se trezește intr-un mediu total diferit pe care îl percepe ostil și rece. Trebuie sa depună eforturi considerabile pentru a supraviețui.  Trebuie sa învețe sa se hrănească ( desi ei se nasc cu instinctul de a suge) și sa se adapteze. Singura persoana pe care o cunosc încă dinainte de a ajunge pe aceasta lume este mama căreia îi revine un rol important…acela de a-și ajuta puiul sa se adapteze treptat la tot ceea ce înseamnă viața. Din cauza aceasta primele trei luni sunt atât de dificile. Binenteles ca exista tot felul de recomandări și de artificii care ne ajuta sa reproducem intr-o oarecare măsură mediul intrauterin, dar de cele mai multe ori practica este mai dificila decât teoria.

Am avut și eu momentele mele de panica și sentimente de neputință…Acum, privind în urma realizez ca ar fi fost totul mult mai ușor dacă as fi avut capacitatea de a mă relaxa, de a fi mai degajata. Dacă as da timpul înapoi as putea sa-mi înțeleg copilul altfel. Mi-as acorda timp atat mie cat si lui. Timp ca sa ne cunoastem. Timp ca sa inteleg cu adevarat nevoile lui. As fi mai intelegatoare cu mine insumi si nu as mai face o tragedie pentru ca bebelușul meu plânge.  Bebelușii plâng și este normal sa facă acest lucru. Este singurul lor modul de a comunica. Acum îl cunosc cu adevărat.  Știu când îi este foame,  când este obosit,  plictisit sau bolnav. Când și cum am dobândit aceasta intuiție nu știu.  Știu doar ca timpul zboară când ai un copil. Ca ai un ghemotoc în brațe și în scurt timp i se dubleaza greutate și te trezești cu un bebelus în toată regula. Cu un mic omuleț. Și atunci realizezi cat de repede creste și Îți propui sa apreciezi fiecare moment. Când era așa de mic mereu spuneam ca aștept cu nerăbdare sa împlinească 6 luni. Acum nu mai aștept sa treacă timp. El oricum trece, inevitabil. Aștept fiecare dimineață în care piticul meu este bine dispus și mă trage de tricou, îmi zâmbește strengareste și se cuibărește la sânul meu. Și fiecare zâmbet, fiecare cuvânt neînțeles.  Uneori este greu, dar este minunat. Și acum sunt conștientă ca îmi va fi dor de toate aceste momente. Va veni o vreme când nu o sa mai vrea în brate, când se va descurca și fără mine. Atunci va fi cu adevărat greu☺. Atunci voi avea timp sa dorm mai mult, sa fac anumite lucruri….dar atunci voi realiza cu adevărat trecerea timpului…și oricât de împlinită m-as simți pentru ca voi avea un copil independent, capabil sa se descurce singur …pe atât de greu îmi va fi..Pentru ca îmi va fi dor! Dor de un ghemotoc mic care vrea toată ziua în brațe!

Alaptarea- stimularea lactatiei


Acum pot sa vorbesc usurata despre acest subiect pentru ca, dupa multe incercari nereusite pot sa strig in gura mare ca piticul meu este alaptat exclusiv cu lapte matern. Nu acesta este motivul pentru care nu am postat mai devreme despre acest subiect. Daca stau sa ma gandesc bine ar fi fost mult mai interesant si mult mai util poate ( pentru alte mamici), sa impartasesc fiecare etapa si fiecare traire pe care am avut-o pe parcursul ultimelor trei luni. Iti face bine cand citesti despre un lucru care te preocupa si realizezi ca nu esti singura care trece prin aceeasi situatie. Nu am facut acest lucru pana acum pentru ca nu prea am avut timp..David imi ocupa tot timpul si uneori imi pare rau ca nu reusesc sa scriu mai des.
Cred ca nu sunt eu in masura sa scriu despre importanta alaptarii. In plus, se stie. E plin internetul de sfaturi, de grupuri si de pagini intregi destinate alaptarii. Toata lumea sustine alaptarea ( ceea ce este minunat, firesc si normal) si este o intreaga campanie in favoarea alaptarii ( asa cum este si in favoarea nasterii naturale). Totusi, in toata treaba asta minunata pe care mamele o desfasoara exista o mica discriminare. Pe vremea cand nu eram capabila ( adica organismul meu nu era inca capabil) sa alaptez exclusiv la san incercam sa ma documentez cat mai mult cu putinta in legatura cu acest subiect si am constatat cu stupoare pe un grup ca anumite mamici care ofereau (si) lapte praf si cereau un sfat erau certate si judecate la modul cel mai aspru cu putinta. La fel si cele care din anumite motive nasteau prin cezariana. Este important si sanatos sa alegem tot ceea ce este natural, mai ales atunci cand este vorba despre copilul nostru dar eu consider ca sunt situatii cand din diverse motive, in special medicale, suntem nevoiti sa procedam diferit fata de convingerile si dorintele noastre. Spre exemplu, eu imi doream enorm sa nasc natural, dar avand trombofilie stiam ca acest lucru nu va fi posibil pentru ca as fi pus viata bebelusului si a mea in pericol. Si in cazul alaptarii sunt situatii cand ceea ce este natural si firesc devine destul de dificil de realizat. Eu una in prima saptamana dupa operatie nu am avut deloc lapte chiar daca il punea foarte des pe bebe la san. Dupa multe incercari disperate ( pentru ca imi doream enorm sa alaptez exclusiv la san) si dupa o perioada destul de indelungata ( 2 luni) am reusit. Eu sunt un caz fericit, dar sunt mamici care poate nu au suficienta rabdare, care poate considera si simt ca este cel mai bine pentru linistea lor si a copilului sa aleaga laptele praf. Eu cred mult in intuitie si mai ales in cea a mamelor. Cred ca fiecare trebuie sa faca ceea ce considera ca este mai bine pentru puiul sau.
In prima luna, David a luat destul de putin in greutate. Initial, am crezut ca se calculeaza greutatea acumulata in functie de cea cu care bebe este externat, dar se pare ca pediatrii calculeaza raportandu-se la greutatea cu care se naste un bebelus.
Dudu meu s-a nascut cu 3340 si ar fi trebuit in prima luna sa aiba 4040- 4350, dar el avea doar 3800.
Atunci m-am hotarat sa nu mai chinui bebelusul si sa-i ofer de fiecare data dupa ce se hraneste la san si lapte praf.

In timpul sarcinii am citit tot felul de articole despre alaptare, am fost la cursuri speciale destinate alaptarii si mi se parea floare la ureche. Eram convinsa ca voi reusi sa alaptez. Imi doream enorm sa-i ofer copilului meu cea mai buna hrana si stiam ca nimic nu se compara cu laptele matern.

Nu am renuntat sa-l alaptez si il tineam cat mai mult si cat mai des la san. Cu toate astea eram nevoita sa ii ofer si lapte praf. Am incercat sa stimulez lactatia si cu pompa. Da, stiu..se spune ca pierzi laptele daca te mulgi, dar eu ma mulgeam de fiecare data dupa ce il alaptam pe bebe pentru a goli sanii, dar nu prea aveam ce sa mai mulg. Cand dormea mai mult, incercam sa ma mulg din acelasi motiv. Stiam ca totul se bazeaza pe principiul cerere- oferta si eram tare suparata cand vedeam ca nu reusesc sa colectez mai mult de 30 ml.
Am incercat cu ceaiuri si cu pastile. In prima luna am luat pastile de la matherlove, la recomandarea consultantului in alaptare. Nu au facut minuni in cazul meu, dar am reusit sa-l pacalesc noaptea pe David doar cu lapte matern. Laptele praf pentru mine nu era o comoditate, ci un stres. E dificil sa stai cu orele sa alaptezi si dupa sa te duci repede sa prepari si lapte praf pentru ca bebe plange de foame. Sterilizeaza biberoanele, fierbe apa, verifica apa…si cand ajungi in camera bebe e rosu ca un rac de atata plans.
Eram totusi fericita pentru ca noaptea nu mai eram nevoita sa ma dau jos din pat. Si David dormea foarte bine si nu plangea niciodata noaptea. Se trezea, manca, il schimbam si adormea repede. Se trezea o data, cel mult de doua ori pe noapte. Dupa ce mi s-au terminat pastilele de la matherlove, am vrut sa incerc si pastilele Mami de la Dacia plant pentru stimularea lactatiei. Aveam in casa doua flacoane de la o prietena care nascute cu un an in urma. Mi s-au parut mai eficiente decat cele de la matherlove..sau cel putin la fel de eficiente. Nu au facut nici acestea minuni dar am continuat sa le iau o perioada buna de timp. Incet, incet am reusit sa folosim laptele praf cat mai putin. Ii preparam 30 de ml dupa fiecare alaptare ca sa fiu sigura ca s-a saturat. De multe ori arucam laptele praf si am ajuns sa ii dau completare doar 30-60 ml pe zi.
Imi doream totusi sa nu-i mai dau deloc lapte praf si nu stiam ce si cum sa fac. Cand iti doresti tot ce este mai bun pentru copilul tau si nu reusesti sa ii oferi acest lucru te macina un sentiment de vinovatie.
Intr-o dimineata imi priveam copilul dormind si atunci mi-am dat seama ca ma stresez inutil. Ca tot ce este mai minunat si mai frumos este in fata mea. Ca eu il voi alapta atata timp cat voi putea si ii voi oferi de fiecare data cand nu se va satura completare. Toata campania asta cu alaptatul exclusiv la san are un scop frumos, sanatos, util, dar fiecare copil este diferit, fiecare organism raspunde diferit la stimuli si nivelul hormonal este de asemenea diferit. Apoi, in aceeasi zi am citit un articol interesant:

„Laptele matern este, desigur, cel mai bun aliment pentru copil si, deci, ar fi ideal ca fiecare mama sa isi poata alapta micutul. Totusi, uneori se intampla ca unele femei, din diferite motive (nu produc lapte suficient sau deloc, probleme de sanatate) sa nu fie in masura sa alapteze. In aceste cazuri, chiar daca in general se desfasoara o intensa campanie in favoarea alaptarii la san, se poate afirma ca o mama si-a indeplinit datoria atunci cand a facut tot ce i-a stat in putere pentru a incerca sa isi alapteze copilul in mod natural. Daca nu a reusit sa o faca nu trebuie sa se simta ca o mama de „ mana a doua”, deoarece posibilitatea de a alapta, exceptand anumite cazuri, nu are legatuta cu buna sau reaua voita a mamelor, ci cu factori naturali. Calitatea unei mame nu se masoara, in mod cert, in litrii de lapte pe care ii furnizeaza copilului sau, ci dupa dragostea pe care o daruieste.” ( Mama fericita- Giuseppe Ferrari)
Incepand din acea zi, am alaptat cu drag si fara stres. Am urmat acelasi princiu. L-am pus la san cat mai des si cat mai mult si abia dupa i-am oferit supliment.
Cand David a implinit 2 luni s-a instalat cu adevarat lactatia si abia atunci simteam cu adevarat ca alaptez. Bebelusul se obisnuise cu sanul si nu prea ii mai placea cu biberonul. In plus, de fiecare data cand servea masa cu biberonul vomita destul de mult. Si cand il alaptam de la san vomita dar intr-o cantitate mai mica. Despre refluxul gastro- esofagian voi scrie intr-o alta postare.
Incet, incet am renuntat si la pastile si am inceput sa beau in fiecare zi bere fara alcool cu lamaie. Nu stiu cat de reala este toata povestea asta cu berea, dar in cazul meu a functionat!
Acum avem trei luni! Avem aproape o luna de cand papam exclusiv de la san si uneori ii ofer cu biberonul laptele meu muls pentru ca este pacat de el sa il arunc (pentru ca stiu cat de valoros este si cat de mult ma straduiam altadata sa strang macar 20 de ml).
Este minunat sa alaptezi. Sa oferi ceva din tine copilului tau. Ceva ce il ajuta sa creasca mare. Si acele momente in care alaptezi sunt nepretuite..sunt doar ale tale si ale bebelusului tau. Este un sentiment minunat pe care il impartiti doar voi. Este dragostea pura, adevarata. Nu le judec pe mamele care renunta sa alapteze in favoarea laptelui praf. Poate ca multe au trecut prin aceeasi situatie si prin aceleasi stari ca si mine. Sunt sigura ca orice mama isi doreste tot ce este mai bun pentru copilul ei si implicit sa alapteze. Totusi, uneori este complicat. Nu ne trezim mereu dupa nastere cu sanii plini de lapte, poate ca nu ne trezim nici cu un bebe dornic sa stimuleze cat mai mult lactatia. Poate ca uneori nu suntem informate asa cum ar trebui. Spre exemplu, pe mine medicul de familie mereu m-a sfatuit sa ii ofer completare, dar niciodata nu mi-a vorbit despre importanta laptelui matern si despre modul in care ar trebui sa procedez pentru a stimula lactatia. Am aflat toate aceste lucruri de la consultantii in lactatie, din diverse brosuri si din surse mai putin oficiale, precum internetul. Asadar, totul este relativ. Uneori simti nevoia sa respiri usurata si sa elimini stresul din viata ta si pana sa ajungi sa cunosti placerea alaptatului, acesta poate reprezenta un stres. Orice inceput este greu si depinde de noi daca facem tot ce ne sta in putinta pentru a ne usura viata in primul an cu bebelusul si pentru a ii oferi acestuia tot ce este mai bun. Pentru mine, alaptatul exclusiv cu lapte matern reprezinta o usurare, dar mai presus de orice, cele mai importante in viata mea, ca mama sunt sanatatea, fericirea si iubirea pe care am sansa sa o ofer si sa o primesc. Si dupa cum bine scria cineva…fericirea nu sta in litri de lapte pe care o mama ii poate oferi copilului sau si in dragostea si afectiunea pe care aceasta este capabila sa i-o ofere.


20150210_163418