Despre alaptare Autointarcarea lui David si alaptarea cu Iris


 

A trecut ceva timp de cand nu am mai intrat pe aici…Timpul meu liber a fost limitat si am atat de multe de povestit. Voi reveni asupra primelor luni cu bebe , insa acum as vrea sa vorbesc despre alaptare.

Este saptamana internationala a alaptarii.

Am tot omis sa scriu despre intarcarea lui David. Este un subiect sensibil pentru mine si niciodata nu-mi gasesc cuvintele…Ne leaga atat de multe amintiri frumoase petrecute la san.

Primele zile, primele luni… disperarea mea si dorinta enorma de a alapta. Am plans mult pentru ca nu reuseam sa il alaptez exclusiv de la san, desi faceam toate eforturile necesare in acest sens. Lactatia s-a instalat tarziu, pe la 2 luni si ma bucur ca am insistat sa ne petrecem cat mai mult timp impreuna incercand sa stimulam lactatia. Cand imi pierdusem orice speranta bebe a inceput sa fie multumim de ceea ce primeste si din acel moment totul a venit de la sine.

Mai presus de hrana, David s-a bucurat de toata afectiunea si caldura clipelor petrecute la san. Ca toate mamicile, am primit si eu multe sfaturi neavizate, precum sa ii ofer bebelusului apa in primele sase luni, sa il alaptez cu pragram si sa il intarc la un an, etc

Pe la un an si jumatate a inceput o noua aventura in procesul nostru de alaptare.

Ramasesem insarcinata si David a fost primul care a simtit schimbarile care se produc in corpul meu. Eram la mare si el era atat de agitat…Petrecea mult timp la san si cu toate acestea ceva il nemultumea. Am pus toate acestea pe seama unui puseu de crestere. Ulterior, am aflat fericita si motivul pentru care se comporta astfel.

Alaptarea pe perioada sarcinii nu este tocmai usoara si m-am confruntat din nou cu tot felul de sfaturi precum ca nu ar fi bine sa mai alaptez daca sunt insarcinata. Durerile din al doilea trimestru in timp ce alaptam erau aproape insuportabile.Nu mai era o placere pentru mine sa alaptez si intr-un fel i-am transmis aceasta stare a mea si copilului care parca ma solicitata intentionat si mai mult si mai des.

Ma gandeam la intarcare si cu groaza la faptul ca va trebui sa plec cateva zile de acasa. Nu asta imi doream.Nu doream ca finalul povestii noastre de alaptare sa fie acesta. Nu reuseam insa sa gasesc o alta solutie. Ajunsesem in stadiul in care era o povara pentru mine toata treaba asta cu alaptarea. Copilul vroia des si ma solicita mult. De cele mai multe ori ma folosea doar pe post de suzeta si asta ma enerva si mai tare.

Nu reuseam sa fac mai nimic altceva,  desi el nu mai era de mult un bebelus. In acelasi timp ma simteam vinovata pentru repulsia pe care o aveam. Vinovata fata de el, care nu isi dorea decat sa isi petreaca cat mai mult timp la san, cu mine. Intre timp , am inteles ca nu sunt singura care are astfel de reactii si sentimente si ca acestea ar fi putut sa fie prezente si daca nu as fi fost insarcinata.

Durerile au persistat si in al treilea trimesteru de sarcina si eu oscilam intre intarcare si alaptare in tandem. Doream sa inchid acest capitol , dar nu imi doream sa se intample totul brusc.Ar fi fost o schimbare radicala atat pentru David cat si pentru mine si al meu organism.

Nu prea stiam nici eu exact ce vreau si nici cum ar fi mai bine sa procedez… .

Inca o data am inteles ca de cele mai multe ori , copiii stiu mai bine decat noi cand si cum trebuie sa faca anumite lucruri .Am lasat totul la voia intamplarii si el , copil destept,  a stiut in cele din urma, sa serveasca din ce in ce mai rar. O saptamana a dorit titi doar seara si noaptea. Pentru ca am simtit si am vazut ca este pregatit sa renunte am incercat sa nu stau prea mult pe langa el seara si in cele din urma am reusit sa il alaptez o data la doua zile…si noaptea de cate ori dorea el. In scurt timp,  copilul nu a mai vrut sa fie alaptat decat noaptea si usor , usor  a renuntat si la acest obicei. Din cand in cand imi cerea titi , dar nu mai tragea de hainele mele ca sa ii ofer si nu am insistat. Pentru ca acest proces s-a petrecut cu putin timp inainte sa nasc al doilea copil, mi-a fost foarte usor sa o iau de la capat si lactatia s-a instalat foarte repede chiar daca am nascut prin cezariana.

Nu as fi crezut ca un copil atat de atasat de san ar fi putut sa renunte atat de usor.

A fost intarcare sau autointarcare? Nu stiu nici eu, caci in mare parte dorinta de a nu mai alapta a fost a mea. Eu spun mereu ca a fost o „semiautointarcare ” .

Regrete?

Asa cum spune si cantecul….am cateva..

Mi-e dor sa-l stiu la pieptul meu,desi am un alt ghemotoc acum, alaturi de care ma bucur de aceste minunate clipe.

Imi pare rau ca nu am experimentat alaptarea in tandem , poate David nu ar mai fi fost atat de gelos pe noul membru al familiei. Am incercat la un moment dat , insa nu mai stie sa suga.

Imi pare rau pentru toate starile mele proaste pe care i le-am transmis, pentru faptul ca uneori nu am alaptat cu mare drag si pentru ca nu i-am explicat prea multe…poate ca ar fi inteles…

Si regret ca nu am nici o poza insarcinata cu el la sanul meu..

Si…mi-e dor, chiar daca tot langa mine adoarme  si in loc de san a gasit drept alinare parul meu pe care il mangaie pana adoarme.

Oricat de greu ar fi uneori sa alaptezi, in cele din urma, cand privesti in trecut nu poti decat sa realizezi ca este minunat!

Este un sentiment atat de profund incat nu poate fi exprimat in cuvinte. Mai presus de hrana sanatoasa, oferi din tine apropiere, caldura si afectiune infinita si toate acestea ti se intorc inzecit.

Si pentru ca este saptamana internationala a alaptarii voi distribui acesta postare, desi nu fac acest lucru de obicei 😊

 

 

 

 

 

 

 

Reclame